„Am crezut că aţi venit să mi-i luaţi”, răbufneşte ea, strângându-şi la piept copilul nou născut, pe care se pregăteşte să îl alăpteze. „Sunt copiii mei, cum să mi-i ia cineva, nu vreau, nu-i dau!?”, ne mai spune uitându-se la noi cu o privire în care am simţit un amestec ciudat de disperare şi speranţă. Îşi mângâie copilul şi se apucă să îl alăpteze, murmurându-i ceva, doar pentru el. Şi, parcă, uită de noi. Ieşim încet din bojdeuca înghesuită, de 4 pe 2 m. O lăsăm să se liniştească. Pentru că nu, nu am venit să îi luăm copiii.

Familia V. este din Hilişeu Crişan, un sat din judeţul Botoşani. Zona este una foarte frumoasă, iar drumul pe care l-am parcurs pâna la cei şase copiii a fost unul în care ne gândeam la cât de frumos ar fi să avem o căbănuţă pe dealurile acestea molcome, în care să fugim, măcar din când în când, de stresul în care noi, cei veniţi de la Bucureşti, (credem că) ne petrecem viaţa. Când am intrat pe drumul strâmt, pietruit care ducea către casa familiei Vară-Haidău, şerpuind pe coama unui deal mai răsărit, senzaţia de libertate, de aer curat, de a vrea să stăm cât mai mult acolo a fost şi mai puternică.

Dar apoi, imediat ce am trecut de un pâlc de copaci care delimitau ceea ce părea o curte de ţară, cu grămezi de lemne pe „graniţa” domeniului şi cu câţiva câini pricăjiţi, care ne avertizau lătrând că sunt şi ei pe acolo, toată senzaţia de bine pe care am avut-o până atunci a dispărut brusc. Pentru că bojdeuca dărăpănată care ne-a apărut în faţa ochilor şi nişte coteţe gata să se dezmembreze, aruncate parcă la întâmplare prin curte, ne-au trezit la realitate. O realitate pe care familia V. o trăieşte zi de zi. Şi care, de cele mai multe ori, este un coşmar.

„S-o dus la tata!”

Larisa, fata cea mare, are 12 ani. După ce a înţeles că nu reprezentăm un pericol şi că, fără să îşi dea sema exact cum şi de ce, noi am venit să ajutăm, a vrut să ştie mai mult. Cine suntem, ce facem, „ce telefon frumos aveţi, nenea!”. Simţeam că vrea să comunice, să vorbească, să fie băgată în seamă. Aşa că am uitat pentru câteva clipe că am venit cu alte treburi acolo şi m-am aşezat pe o băncuţă paradită din faţa casei, am scos telefonul şi am început să îi arăt cum funcţionează. Încet, încet au venit şi ceilalţi copii pe lângă noi. Se uitau cu ochii mari la ce le arătam eu în telefon şi îşi dădeau coate.

La un moment dat, deschid camera telefonului, îl îndrept cu ecranul înspre ei şi mă emoţionez brusc în clipa în care îi văd că fac ochii mari a surprindere şi că imediat după aceea zâmbesc larg. Se vedeau pe ecranul telefonului. Se uitau curioşi la ei cei din telefon, îşi făceau unul altuia cu mâna, se înghionteau şi arătau „mă vezi? sunt acolo lângă tine!”.

I-am întrebat dacă mă lasă să le fac o poza în care să fie ei toţi. Larisa, devenind brusc serioasă, mi-a spus: „da, puteţi. Dar numai dacă i-o trimiteţi şi lu’ tata să ne vadă”. Am înghiţit în sec şi i-am promis că această fotografie va ajunge la tatăl ei. S-a luminat toată şi a ţipat „staţi, că nu suntem toţi” şi a zbughit-o în bojdeucă, de unde a ieşit după câteva secunde cu cel mic, venit pe lume de doar câteva zile. „Acum suntem toţi”, mi-a zâmbit. „Puteţi face poza pentru tata”…

Am făcut poza şi mă pregătem să o trimit lui Ghiţă, tatăl lor (aflasem numărul între timp). Am simţit-o pe Larisa lângă mine. I-am spus „uite, când linia asta verde se duce până în capăt şi când o să auzi un sunet mai ciudat pe care îl face telefonul, înseamnă că tatăl tău a primit poza”. A dat din cap cu seriozitate şi a urmărit fără să clipească progresul liniei verzi. Iar când a auzit sunetul a izbucnit: „s-o dus la tata!”. Iar eu m-am prefăcut brusc preocupat de păsările care zboară pe cer, ca să nu îmi vadă un colţ de lacrimă…

„De unde să fi ştiut eu că pot să cer ajutor?”

Mama Larisei nu şi-a cunoscut părinţii. A stat la o casă de copii. De aceea este atât de speriată de cineva care ar putea veni să îi ia copiii. O întreb cu ce o ajută faptul că face parte din proiectul „Fiecare copil contează”. Se uită mirată le mine şi îmi dau seama că nu am pus întrebarea bine şi reformulez: contează sprijinul primit de la Salvaţi Copiii? Zâmbeşte şi îmi spune: „dacă nu eraţi voi, de unde să fi ştiut eu că pot să cer ajutor?”. M-am înfiorat. Căci am înţeles esenţa acestui proiect aşa cum nu aş fi putut înţelege de la Bucureşti: „ştiu că pot să cer ajutor”. Probabil cea mai bună definiţie posibilă. Şi m-am simţit foarte mândru că a spus „voi”, că m-a inclus şi pe mine, fără să îşi dea seama, în acest proiect.

Îmi spune că are mare noroc cu doamna doctor şi cu asistenta care vin şi se interesează permanent de copii. Şi că atunci când sunt probleme cu ei ştie ce are de făcut, ştie că, în ciuda a tot ceea ce a fost învăţată în atâţia ani de zile, există oameni de la care poate cere ajutor şi care chiar o ajută. A învăţat că are nişte drepturi, dar şi că are nişte obligaţii ca părinte. Şi foloseşte ceea ce a învăţat.

„Vreau să îmi dau copii la şcoală, din toată sărăcia mea”, zice cu patos. Pentru că ştie că fără şcoală nu ar avea nici o şansă cei mici. Pentru că a văzut pe pielea ei că fără şcoală „uite unde am ajuns, nu vreau să ajungă şi copiii ca mine”. Se uită lung la copiii care se joacă în curte. Şi dă din cap cu încăpăţânare, fără să scoată un cuvânt, parcă aprobându-se în sufletul ei că „da, aşa trebuie să fac!”.

„Vrem să avem ceva ce este doar al nostru”

Ghiţă, tatăl, este la muncă în Anglia, „la pavele”. Reuşeşte să trimită din când în când bani. Nu mulţi, atâta cât poate. Dar care, de fiecare dată, sunt o comoară pentru ai lui rămaşi în Hilişeu Crişan. La câteva minute după ce am ajuns noi acolo, în bojdeucă a sunat un telefon. Era un Motorola mai vechi, dar care contrasta teribil cu sărăcia de acolo. Era cel mai modern lucru pe care îl aveau. Am aflat mai apoi că Ghiţă era cel care insistase să aibă un telefon bun, pe care să îi poată suna din când în când, să mai povestească.

A răspuns Larisa. „E tata”, ne spune. Probabil că, speriată de noi atunci când ne-a văzut că oprim în faţa curţii lor, …… l-a sunat. Mama ia telefonul din mâna Larisei şi îl pune pe speaker. Ca să auzim toţi ce are Ghiţă de spus. „Vreau să vin acasă cu o caravană (rulotă, n.n.) şi să stăm toţi în ea, că am teren în capătul satului. Să avem şi noi ceva al nostru”, zice el, în timp ce Larisa dă din cap aprobator. Ne spune că o să vină „la iarnă” înapoi acasă. Şi că speră că până atunci să strângă destui bani ca să le ajungă o perioadă mai mare. Aflăm că bojdeuca în care locuiesc nu este a lor, ci a mamei lui Ghiţă. Care îi ajută cum poate, dar e bolnavă şi nu prea poate face mare lucru pentru ei.

Zâmbetul Larisei

În timp ce noi îl ascultam pe Ghiţă, a ieşit şi bătrâna din casă. S-a îndreptat încet către noi, sprijinindu-se într-un toiag. S-a oprit lângă noi şi a ascultat cu capul plecat ce spunea fiul ei. Nu a rostit nici un cuvânt. Stătea doar nemişcată şi asculta.

Când a simţit că vrem să plecăm, a ridicat privirea şi a început să vorbească. Nu am înţeles ce spunea. Semipareza pe care o suferise cu ceva vreme în urmă făcea ca vorbele sale să fie de neînţeles pentru noi. Şi-a dat seama că nu înţelegem ce vrea să ne spună şi s-a oprit. A oftat, şi-a plecat din nou privirea şi şi-a şters o lacrimă cu dosul palmei.

Am respirat adânc, i-am spus „multă sănătate” şi am plecat cu pas grăbit către maşină. Şi am ştiut că o să îmi amintesc pentru totdeauna de familia V. din Hilişeu Crişan, Botoşani. La care o să mă gândesc de fiecare dată când o să cred că viaţa se încruntă la mine. Şi o să îmi aduc aminte de zâmbetul Larisei. Şi ştiu că viaţa o să mi se pară mai frumoasă.

Notă: Reportaj realizat la iniţiativa GSK, în cadrul campaniei „În Compania Oamenilor Buni”, în parteneriat cu Salvaţi Copiii România. Fotografiile aparţin lui Bogdan Baraghin.

Din aceeaşi serie:

Povestea unui copil pentru care Moş Crăciun a venit de la groapa de gunoi

Ştiţi cât este de important că există cineva în lumea asta care se gândeşte la tine?

La tati e mai bine, el nu mă bate niciodată