05.12.2016

Ştiţi cât este de important să ştii că există cineva în lumea asta care se gândeşte la tine?

Află cum poți să câștigi o Dacia Duster Laureate și alte zeci de premii.

Satul Hilieşeu Horia din judeţul Botoşani este chiar pe graniţa cu Ucraina. Aşa că nu ni s-a părut nimic nefiresc atunci când am aflat că trebuie să ajungem la „Pichet”. Credeam că este vorba doar despre o denumire populară a locului, încetăţenită în limbajul comun tocmai pentru că este aproape de graniţă. Dar nu, când am ajuns acolo ne-am dat seama că este chiar un pichet. Adică fosta cladire a grănicerilor români. Acum aflată într-o stare deplorabilă. Dar în care trăiesc 9 familii. Cu 27 de copii.

BB_017_pichetul hiliseu horia - locuinta sociala data dupa inundatiile din 2010-9 familiiDin depărtare, de pe drumul de ţară care duce la Pichet, ai zice că vezi o zonă militarizată. Căci, văzută de la distanţă, clădirea arată ca o unitate militară, iar antena înaltă de vreo 20 de m din faţa clădirii îţi aduce aminte de filmele vechi româneşti de război, în care transmisioniştii noştri se străduiau să ofere informaţii ostaşilor despre mişcările trupelor germane. Aşa că surpriza pe care o ai atunci când te apropii şi vezi o gloată de copii jucându-se pe lângă antenă este mare. Căci nu se potriveşte deloc jocul copiilor cu impresia „militarizată” pe care ţi-ai făcut-o până atunci.

O întreb pe o femeie ieşită în întâmpinarea noastră câţi copii sunt acolo. „Nu ştiu să vă spun, că nu ne-am numărat”, râde ea. O altă femeie, cu un sugar în braţe, ne spune că sunt vreo 30. Dar nici ea nu ştie exact. Asistenta comunală care ne însoţeşte zâmbeşte şi ne spune că sunt 27 de copii, din 9 familii.

Intrăm în clădire. Senzaţia de deplorabil se înteţeşte. Pentru că din exterior nu avem cum să vedem holurile învechite, murdare, cu pereţii decojiţi şi cu tavanul crăpat. Ne mai revenim un pic atunci când intrăm în prima cameră. Unde stă familia T. Au trei copii. Băieţi. Cel mai mic 2 luni, cel mai mare 5 ani. Camera este foarte curată. Sărăcăcioasă, dar curată. Cu lucrurile aranjate frumos, totul transmiţându-ţi o impresie de îngrijit. Le-am întrebat pe doamnele de la Salvaţi Copiii care erau cu noi dacă familiile acestea ştiau că venim şi s-au pregătit special. Nu, nu ştiau. Aşa era rânduiala lor.

Vreo 3.000 de euro. Nu mai mult”

Mihai, tatăl, ne spune că cel mai greu este iarna. Pentru că ferestrele sunt putrede şi frigul intră prin toate părţile, iar micuţa sobă de lut nu face faţă. În rest, se descurcă. „E pădurea aproape, mai aducem nişte lemne, ne ajung ca să ne încălzim şi să facem de mâncare”, mai spune el.

BB_014_Mihai TanasucÎl întreb cum se descurcă pe partea financiară, de unde câştigă bani. Mă roagă să aştept un pic şi iese din cameră. Revine după două minute cu un coş de răchită. Mi-l arată mândru şi îmi spune „asta ştiu eu să fac”. Îmi povesteşte că face mai multe tipuri de coşuri, pe care le vinde prin sat sau pe la târg pe la Dorohoi. „Vreo 1000 de coşuri împletesc pe an, mai mult nu am cum, nici material de lucru nu găsesc tot timpul anului şi nici nu pot să îl pregătesc cum trebuie”, adaugă. Ne explică faptul că ar avea nevoie de nişte utilaje care să „înmoaie” răchita şi să o facă mai flexibilă, mai uşor de lucrat. Îl întreb cât ar costa aceste utilaje.

Îşi îndreaptă spatele, ridică privirea înspre tavan, face nişte calcule în minte şi îmi spune: „Vreo 3.000 de euro. Nu mai mult. Dacă aş avea eu banii ăştia, ce atelier de împletit coşuri aş face…”. Încerc să îl întărât şi îi spun că nu cred că, dacă ar avea acum în mână 3.000 de euro, nu ar cheltui măcar o parte din ei pe alte lucruri. Se uită fix în ochii mei şi îmi spune hotărât: „Nu, nici un leu nu aş cheltui! Pentru atelier mi-ar trebui. Că din ăla aş scoate bani mai mulţi”.

Îmi spune că a vorbit cu primarul despre acest subiect şi că acesta i-a promis că o să îl ajute să obţină o finanţare europeană. Este optimist şi începe, ca vorbind pentru el, să facă nişte calcule, cam câte coşuri ar putea împleti aşa, „o să am nevoie de vreo 3 oameni, care să mă ajute”, „dacă dăm la 10 lei coşul şi facem vreo 2500 pe an, facem bani să mai luăm nişte utilaje”.

Cât trăiesc eu, asta o să facă, şcoală!

Arată către băiatul lui cel mare, de 5 ani: „Vă dau în scris, dacă vreţi: când face 7 ani îl iau cu mine să îl învăţ meseria asta. Ca să ştie de mic să muncească”. Îmi spune că e obişnuit să îi înveţe pe cei mici, pentru că a fost la şcoala din sat de mai multe ori şi le-a arătat copiilor cum să împletească. „E la opţionale sau cum li se zice”, spune Mihai şi adaugă pe un ton care nu admite replic: „Nu am primit nici un ban pentru asta. M-am dus că aşa am zis că trebe, să le arăt copiilor că şi asta este o meserie bună, din care pot să trăiască”.

L-am întrebat dacă o să îşi dea copiii la şcoală şi mai departe, la liceu. Se uită mirat la mine, de parcă nu ar fi înţeles întrebarea. „Păi cum să nu facă şcoală? Cât trăiesc eu, asta o să facă, şcoală!”. O să fie greu cu banii, zice, dar o să se descurce cumva. Pentru că trebuie să le ofere un viitor copiilor, să aibă altă viaţă decât a avut el.

Îl rog să îmi spună ce crede despre faptul că cei de la Salvaţi Copiii vin pe la ei. Răspunsul: „Ştiţi cât este de important să ştii că există cineva în lumea asta care se gândeşte la tine?”.

La plecare, Mihai ne conduce înspre maşină. Cineva face o glumă despre bere. Mihai zâmbeşte trist şi zice: „Ce bere? Eu nu beau, nu fumez şi tot sărac sunt…”. Şi îmi dau seama că sărăcia pentru el este tristă pentru că nu îşi poate ajuta mai mult copiii. Îi strâng mâna, mă uit în ochii lui şi îi spun „mulţumesc”. Îl las nedumerit în urmă. Şi zâmbesc…

Notă: Reportaj realizat la iniţiativa GSK, în cadrul campaniei „În Compania Oamenilor Buni”, în parteneriat cu Salvaţi Copiii România. Fotografiile aparţin lui Bogdan Baraghin.

BB_002

Despre autor: Cristian China-Birta

Blogger din 2007. Toamna :)) Antreprenor din 2009. Mândru membru al Kooperativa 2.0.

Cum am ratat eu şansa să mă cert grav de tot cu Otravă

Căutăm bloggeri pentru Biblioteca Bloggerului Român – Ediţia II

9 comentarii

  1. luni, 19 ianuarie 2015, 13:08

    Puterea de a zâmbi a omului chinuit mereu m-a fascinat. Acești oameni sunt mult mai evoluați din punct de vedere spiritual decât suntem noi. Pentru unii, un viitor mai bun stă agățat în 3.000 de euro, o sumă relativ mică care le poate schimba viețile. Pentru alții, un viitor mai bun se pretează la sute de mii, milioane de euro. Unde este echilibrul?

    Thumb up 1 Thumb down 0

    Răspunde
    • luni, 19 ianuarie 2015, 14:39

      E greu de răspuns la o astfel de întrebare fără să o dăm în chestiuni masive de coracon, foarte greu…

      Thumb up 0 Thumb down 0

      Răspunde
  2. luni, 19 ianuarie 2015, 15:51

    Va stimez mult pentru ceea ce faceti. Chiar m-a impresionat aceasta postare si ma bucur din inima ca exista oameni ca si voi..ca inca mai exista..
    Mult succes pe mai departe, sa aduceti cat mai multe zambete acolo unde lipsesc!

    Thumb up 1 Thumb down 0

    Răspunde
    • luni, 19 ianuarie 2015, 16:40

      Vă mulţumesc pentru cuvintele frumose. Dar să ştiţi că cei care merită cu adevărat respectul nostru sunt minunaţii de la Salvaţi Copiii!

      Thumb up 1 Thumb down 0

      Răspunde
  3. miercuri, 28 ianuarie 2015, 10:13

    […] Povestea unui copil pentru care Moş Crăciun a venit de la groapa de gunoi […]

    Thumb up 0 Thumb down 0

    Răspunde
  4. miercuri, 28 ianuarie 2015, 10:14

    […] Povestea unui copil pentru care Moş Crăciun a venit de la groapa de gunoi […]

    Thumb up 0 Thumb down 0

    Răspunde
  5. vineri, 6 februarie 2015, 10:45

    […] Povestea unui copil pentru care Moş Crăciun a venit de la groapa de gunoi […]

    Thumb up 0 Thumb down 0

    Răspunde
  6. miercuri, 4 martie 2015, 09:30

    […] Povestea unui copil pentru care Moş Crăciun a venit de la groapa de gunoi […]

    Thumb up 0 Thumb down 0

    Răspunde

Lasă un comentariu

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *