„M-au găsit cu glanda tiroidă”, sunt printre primele cuvinte pe care ni le spune Stela, imediat ce am intrat în curte. O spune ca pe un fel de laudă, să audă lumea că a făcut şi ea ceva în viaţă. Pentru că, aşa cum urma să aflăm în timpul pe care l-am petrecut cu familia ei, cu altceva nu are cu ce se lăuda.

Stela, din Balta Arsă, de lângă Botoşani, are 5 copii. Îi creşte cu greutate alături de soţul ei, într-o casă dărăpănată, cumpărată de la fratele său. Doar că fără acte. „I-am dat banii acum câţiva ani, când a plecat el în străinătate şi nu am mai făcut acte, iar acum, dacă avem nevoie de ceva de la Primărie e greu, că zice că nu e casa noastră”, ne spun cei doi soţi. La fel s-a întâmplat şi cu cei câţiva ari de teren de lângă casă, pe care îi cultivă pentru ale gurii.

Stau doar în una din cele două cămăruţe ale casei. În „aia bună”. Pentru că cealaltă este doar un spaţiu delimitat de patru ziduri şi cu frânturi de acoperiş. Toţi şapte stau în acea singură cameră. Unde se face şi mâncare – „atunci când avem cu ce”. Şi unde copiii mai mari îşi fac şi temele. Nu tot timpul, „că nu pot sta pe capul lor, am alte treburi”, zice Stela.

În curte se află două grămezi mari de bolţari. Cumpăraţi, ni se spune. Pentru că „bărbatul meu a umblat la cules de afine prin Maramureş şi cu banii de acolo am cumpărat bolţarii şi nişte scânduri”. Vor să îşi facă o casă, mai înspre capătul grădinii, pe terenul cumpărat fără acte de la frate. Doar că încă nu se pot gândi serios  la asta, „ne mai trebuie multe milioane numai  pentru materiale, lasă că după aia trebe să plătim şi mâna de muncă”.

„Doamne fereşte, nu mai vreau copii!”

Băiatul cel mare, Marcel, are 9 ani. Dar încă nu merge la şcoală. Pentru că are un defect de vorbire şi nu înţelege nimeni ce vrea să spună. Îl pregătesc pentru o şcoală specială, la care va merge din toamnă. „Vedem noi cum facem rost de bani”, zice Stela, dar nu pare prea convinsă de ce zice. Marcel stă pe nişte bolţari şi zâmbeşte. Este julit pe obraz şi pe barbă, pentru că – ne spune tatăl – s-a urcat într-un cireş şi a căzut. Marcel dă voios din cap întru aprobare şi zâmbeşte şmechereşte.

Stela ne spune că am picat la ea exact în ziua în care a venit de la „comisie” şi că a primit o pensie de handicap de gradul II. Se întoarce către asistenta socială cu care eram: „ştiţi dumneavoastră, eu sunt cu capul”. Asistenta ne spune că a suferit o depresie postnatală gravă, care a lăsat urme adânci. Parcă amintindu-şi ceva, Stela intră în casă repede. Se întoarce după câteva secunde şi ne arată o pungă albă de hârtie: „uite câte medicamente mi-a dat, toate sunt pentru cap, pe toate trebuie să le iau! Două seara şi două dimineaţa. Trebuia să iau şi injecţii, dar cine să mi le dea aici în sat?”.

O întreb cine o ajută. Îmi spune că soacra o mai ajută cu mâncarea, dar că nu prea mult, pentru că şi ea e bolnavă şi amărâtă. O întreb – cam brutal – dacă mai vrea copii. „Doamne, fereşte!”, izbucneşte. „Mi-s de-ajuns ăştia pe care îi am, nici cu ei nu ştiu cum o să o scot la capăt!”. Îşi aminteşte ce mirată a fost când i s-a spus că poate lua nişte pastile care nu o să o mai lase gravidă (aşa a înţeles ea cum funcţionează). Nu credea că aşa ceva există. Dar acum se bucură că le are şi că le foloseşte.

„Nu stricaţi poza pe mine”

Soţul a vorbit puţin cu noi. A stat mai mult cu privirea în pământ. Am încercat să îl implicăm în discuţie. L-am întrebat dacă are unde să muncească. A scuturat din cap că nu. Doar când mai merge la cules de ciuperci sau de afine mai face nişte bani, dar îia trec repede, ne spune. „Eu, că mi-s simplu, de unde să fac rost de servici, dacă sunt alţii cu diplome şi cu permise (de conducere n.n.) care nu au?”, zice el. Ne mai spune – din senin – că li s-a stricat televizorul şi că e urât aşa „să nu ai la ce uita când nu ai ce face”. La final, a refuzat să facă poza cu soţia şi cu copiii. „Nu stricaţi poza pe mine, nu sunt aranjat, vă rog să mă iertaţi”, s-a scuzat el şi s-a retras în casă.

Stela a stat la poză cu copiii. Dar nu a zâmbit deloc. Am înţeles-o. Are foarte puţine motive să zâmbească. Dar încă speră. Că vor reuşi să aibă casa lor. Că Marcel va ajunge la şcoala specială şi că va reuşi să vorbească. Nu ştie cum se vor întâmpla toate acestea. Dar crede că odată şi odată o să se termine cu răul ăsta din lume…

Notă: Reportaj realizat la iniţiativa GSK, în cadrul campaniei „În Compania Oamenilor Buni”, în parteneriat cu Salvaţi Copiii România. Fotografiile aparţin lui Bogdan Baraghin.

Din aceeaşi serie:

Povestea unui copil pentru care Moş Crăciun a venit de la groapa de gunoi

La tati e mai bine, el nu mă bate niciodată

Ştiţi cât este de important că există cineva în lumea asta care se gândeşte la tine?

Uite unde am ajuns, nu vreau să ajungă şi copiii ca mine