Cu câţiva ani în urmă, am însoţit pe cineva, într-o vizită, într-un spital de nebuni (folosesc termenul popular, ca să mă fac bine înţeles). Nu mai fusesem niciodată într-o astfel de instituţie, aşa că am intrat acolo firesc, fără să ştiu la ce să mă aştept. Totul a fost ok până am întâlnit doi nebuni, care m-au privit în ochi. Răul ăla din stomac pe care l-am simţit atunci când le-am văzut privirea pierdută mi-a rămas în amintire pentru totdeauna. Căci privirea este ceea ce te loveşte teribil când te întâlneşti cu o astfel de persoană…

Vă spun toate acestea pentru că săptămâna trecută am simţit din nou acea senzaţie de rău în stomac. Atunci când l-am văzut pe Marius Manole făcând un rol senzaţional în „Însemnările unui nebun” la Sala Arcub am simţit acea senzaţie pe care o credeam uitată. Pentru că nebunul pe care îl face Marius Manole este unul teribil…

Că Marius este un actor excelent, asta deja ştiţi, orice spun în plus este în plus, desigur. Doar că şi el, ca orice actor excelent, are roluri în care este magistral şi roluri în care nu e chiar memorabil. Sigur, depinde şi de regizor, şi de piesă, şi de distribuţie, şi de sală, şi de public, de mai multe. De aceea prestaţiile sale actoriceşti trebuie luate de la caz la caz. Iar cazul „Însemnările unui nebun” este unul în care, din perspectiva mea, jocul a fost splendid.

Veţi spune că am fost marcat de amintirea vizitei mele la acel spital de nebuni şi de aceea nu am mai putut judeca piesa aşa cum ar fi făcut-o un spectator obişnuit. Tot ce se poate. Dar tocmai aceasta este frumuseţea artei: nu că există în sine, imaculată, androgină şi perfectă, ci că există doar în ochii, sufletul, inima şi – aşa cum a fost cazul meu – stomacul privitorului. Şi că atunci când performanţa unui actor îţi răscoleşte amintirile într-un asemenea hal, când te face să simţi nu doar ceea ce vezi în prezent în faţa ochilor, ci şi trecutul, când te pune pe gânduri încât nu eşti în stare să scrii despre ce ai văzut decât după câteva zile, ei bine, dragilor, pentru mine aşa ceva înseamnă un actor desăvârşit.

Coloana sonoră (şi câteva replici savuroase tocmai prin lipsa lor de actoriceală :D) este asigurată live and acoustic de Alexander Bălănescu şi este splendidă. Adică, în momentele în care Marius are acele accese de nebunie, falsetto care iese din vioara lui Bălănescu îţi dă fiori reci pe şira spinării…

Regia este semnată Felix Alexa. Adică, pentru cei care îi cunosc stilul, este ceva care nu te poate lăsa indiferent. Adică ori îţi place foarte tare, ori te enervează foarte tare. Este şi asta o artă :D