Când am cunoscut-o pe Carmen, mi-am zis în barbă (dar, recunosc, zâmbind a simpatie :D), ”no, uite, încă o zuză”. Acum după ce am stat de mai multe ori de vorbă și am văzut niște lucruri pe care le-a făcut (excelent, dacă îmi permiteți…) mi-am schimbat total părerea despre ea: e o zuză tare, tare simpatică și profesionistă :D

Discuțiile noastre (și chiar ai ce discuta cu fata asta, serios) se desfășoară fix ca între o doamnă și un derbedeu. Ea vorbește frumos, elegant, cu pasiune nelimitată, io vorbesc de după blocuri, la caterincă, cu pasiune limitată de realismul care, morții mă-sii, m-a dat de atâtea ori cu capul de grindă, încât nu mai pot zbura fără radarul setat la maximum.

Ultima dată când am povestit, Carmen mi-a spus niște lucruri mai delicate. Eu, recunosc, nu sunt genul de om pe umărul căruia să te plângi. Maximum ce pot să fac pentru tine, dacă ajungi în momente de astea, este să îți dau un cap în gură, să te fac troacă de porci că te lași așa și să sper că, după ce te ștergi de sânge, îți revii. Multă lume îmi spune că stilul meu are efecte teribile asupra lor. Nu știu dacă în sensul bun sau în ăla rău, dar așa zice lumea :)

Așa și cu Carmen. Pe care am lovit-0 dur și fără avertisment. Mie mi s-a părut că am spus o grosolănie. Și imediat după aia mi-a părut rău că am zis-o. Că prea e doamnă Carmen ca să vorbești așa cu ea…

Numai că, din fericire, Carmen a înțeles exact ce trebuie. Și a scris o postare pe această temă.

PS. Unii dintre voi au crezut că urarea ”Să fiți iubiți” cu care îmi termin de obicei postările este așa, de complezență. Nope, dragilor, este ceea ce vă doresc din tot sufletul meu, că ioi fain poate fi… :)