Prima mea experiență antreprenorială a fost prin clasa a X-a. Bine, atunci nu aveam nici cea mai mică idee că aia fac, că mă joc de-a antreprenorul.

Dar, privind retrospectiv (acum, când am sărit lejer de 15 ani de când sunt antreprenor în adevăratul sens al cuvântului), pe sistem de lecții învățate atunci, înțeleg că fix asta a fost: o tentativă antreprenorială avant la lettre.

Ce am făcut eu în clasa a X-a? Am decis să scot o fițuică. Ziar nu i-am putut zice, firește, uitați-vă cum arăta! Dar, culmea, a avut un succes care mie mi s-a părut uluitor. Acum zâmbesc, firește, la amintirea a ceea ce numeam eu succes. Dar atunci mi s-a părut ”uau!”.

De ce îi spun că a fost o tentativă antreprenorială (deși atunci habar nu aveam că așa îi zice)? Pentru că m-a pus în ipostazele prin care orice antreprenor aflat la început trece. Și vi le zic așa cum mi le aduc aminte că m-au provocat atunci. Cu o scurtă paralelă cu prezentul, ca să îi zic așa.

Ideea. Am vrut atunci (era 1991) să scot un ziar (așa era gândul meu), pentru că de atunci știam că vreau să dau la facultate la jurnalism. Și am zis că e numai bine să îmi exersez mâna.

Planul de atac. Acum i-am zice business plan. Atunci nu a fost nici măcar un mini-micro-draft de business plan :)) Mi-am făcut eu așa, vag, în cap un plan de bătaie, în sensul că ”vorbesc cu ăla, apoi cu ăla, o combin pe profă să mă lase la xeroxul din cancelarie”, v-ați prins, mai mult wishful thinking. Dar, vin și vă întreb, business planul inițial la orice afacere de început nu seamănă ca principiu cu ce am făcut eu atunci, doar că are cuvinte mai multe și mai pretențioase? :)

Resursele. Mi-am scris pe o foaie (ce rău îmi pare că nu am păstrat-o…, dar cum să fi știut eu atunci câtă valoare sentimentală stă în bucățica aia de hârtie…) ce am nevoie: articole, desene, o grafică să pară cât de cât ziar, un xerox. Și… gata. Era foarte simplu pentru mine atunci. Doar că avea să aflu că articolele nu se scriu singure, desenele (grafica) nu pică din cer, iar multiplicarea la xerox costă. Plus că, desigur, urma să aflu că una este să vrei tu ca cineva să te ajute să faci ceva frumos și alta este ca respectivul chiar să te ajute așa, din sufletul lui. Azi i-am zice alocarea resurselor de buget. Atunci eu nu i-am zis nicicum :D

Echipa (și gestionarea ei…). Probabil cel mai important lucru pe care l-am învățat atunci (deși, repet, abia acum îmi dau seama) a fost că echipa este factorul decisiv în reușită. Poți să ai ideea colosală, poți să ai resurse cât China, poți să ai tot ce vrei la degetul mic, dacă nu ai echipă este ”pa, te pup, vorbim noi”. Și am învățat încă ceva atunci: diferența dintre prieten și membru al echipei. Pentru că, firește, mi-am rugat câțiva prieteni să mă ajute. Doar că în relația cu ei pe linie de ”business” am realizat că trebuie să pun altfel problema decât în relația pe prietenie. Pentru că am fost nevoit să găsesc metode să îi motivez (nu aveau chef să scrie textele, să deseneze, să facă grafica etc.) în calitate de coordonator de echipă, nu de prieten, ceea ce este cu totul și cu totul altceva. O lecție foarte importantă. Pe care și acum o aplic cu sfințenie.

Marketing. Îmi aduc aminte și acum (și zâmbesc cu nostalgie…) că abia pe finalul pregătirilor mi-am dat seama că ar trebui să se numească într-un fel fițuica aia. Și am luat decizia să o numesc… Șhoimii Patriei. Nu am nici cea mai mică idee de ce. Pur și simplu nu îmi aduc aminte. Probabil pentru că mi se părea că sună bine (una din greșelile pe care acum, cu mintea de acum, nu o mai fac de nici o culoare; altele sunt criteriile după care faci branding, firește). Pe partea de ceea ce se numește acum marketing (atunci nu se numea nicicum în capul meu) singurul lucru pe care l-am făcut a fost să împart câteva exemplare din fițuică unora pe care îi știam de ”răspândaci”. Adică, în limbaj de astăzi, am adoptat o tehnică de guerrillă, care să îmi aducă word of mouth. Sau, dacă vrem să vorbim în limbaj de social media, am folosit niște micro-influenceri :)

Câștigul. Atunci, în 1991, nu mi-am pus nici o secundă problema să câștig ceva. Adică nimic în afară de gândul inițial: să câștig experiență jurnalistică. Doar că imediat după ”lansare”, mi-am dat seama că un câștig enorm a fost faptul că lumea a început să se uite cu alți ochi la mine (colegii cu simpatie mai mare, iar ”cei mari” cu oarecare respect). Azi i-am zice că am ”scorat” masiv pe zona de brand personal. Doar că azi aș avea o strategie de obținut conversii din această expunere pozitivă a brandului personal. Atunci doar m-am bucurat că s-a întâmplat așa ceva, ca un copil. Oh, wait, chiar eram copil!

V-am spus toate acestea pentru că știu că, mai ales în rândul tinerilor antreprenori (și mă refer aici nu la vârstă, ci la faptul că sunt la început în antreprenoriat) există multă îndoială în legătură cu ceea ce fac. Și vin și spun: este absolut firesc să se întâmple asta. Ba, mai mult, ar fi ciudat să nu simțiți asta!

Dar uitați-vă la pașii pe care i-am urmat eu atunci. Sunt sigur că, într-un fel sau altul, vă regăsiți și voi pe acolo. Și gândiți-vă că cel mai important lucru nu este să mergi ezitant pe drumul antreprenorial pe care l-ai ales, ci SĂ MERGI ÎNAINTE! Să nu te oprești. Să crezi în ceea ce ți-ai propus, să nu lași acel licăr indispensabil să se stingă.

Și, o să vedeți că, indiferent cât de mult veți greși și (cel puțin de câteva ori, așa se întâmplă, nu vă speriați!) veți eșua, ceea ce vă va face mai puternici și mai pregătiți pentru următoare etapă antreprenorială este bucuria aceea enormă că ați făcut bine ceva, dar mai ales faptul că nu ați făcut bine multe lucruri.

Lecțiile învățate pe drumul antreprenorial sunt lecții abia după ce se încheie. Ar fi fain să știi în timp ce pățești ceva că aia e lecție. Doar că, evident, nu se întâmplă asta. Căci înveți ceva din ceva abia după ce acel ceva și-a produs efecte. Și vorbesc aici despre efecte pe care să le simți pe pielea ta (și pe bugetul tău, că alea se simt cel mai tare!), nu despre chestii pe care le-ai citit pe interneți sau în ceva cursuri. Alea pățite de alții sunt faine ele însele, în intrinsecitatea lor, dar nu decisive :)

Eu cred că antreprenoriatul este o școală ambiguă din cam 890796875 puncte de vedere. În care știi când intri, dar nu știi câți ani o să stai în această școală. Și, mai ales, nu știi când o să îți iei diploma de absolvire. Sau dacă o să primești diploma asta vreodată.

Bine, nici măcar nu prea contează diploma. Ce contează este că tragi tare să o primești. De fapt, să ți-o dai singur. Ăsta-i șpilul :D