– V-am văzut pe stradă, emanați de încredere de sine.

Așa mi-a zis o stimabilă. Într-un comentariu. La nu mai știu la ce zisesem io. Chestie care, dincolo de caterinca inițială pe care am făcut-o față de faza cu emanatul, m-a pus pe gânduri.

Cum am făcut-o pe stimabila în cauză să mă perceapă ca emanând încredere de sine?

Asta-i întrebarea fundamentală, zic. Iar răspunsul este unul dublu: al meu și al dânsei. Căci procesul a fost cam cum am învățat în facultate, unul de comunicare: eu am comunicat prin atitudine un mesaj, care a ajuns la receptor (adică dânsa) filtrat de mintea (și sufletul, aș zice) receptorului.

În cazul meu, răspunsul este simplu: așa-s eu*, așa umblu io pe stradă. Sau, mai precis, așa umblam în acel moment. Că m-ar fi putut întâlni în altă zi. În care să fiu nervos. Sau supărat. Sau cine știe cum. Și să nu mai emanez atâta încredere în sine. Dar ea m-a prins atunci când emanam, cum ar veni.

În cazul stimabilei, discuția e mult mai lungă. Și putem merge doar pe presupuneri. Eu bag o fisă presupunențială și zic: dânsa are anumite probleme de încredere în sine. Cam cum are în jur de 93,54% din populație. Estimare personală (deci categoric greșită). Iar asta a făcut-o să se uite la mine prin această lentilă. Și, comparativ, să tragă despre mine concluzia că, față de cum se simte ea, eu sunt un fel de zeu al emanației încrederii în mine.

Ideal pentru stimabila în cauză ar fi să plece de la această constatare și să înceapă antrenamentul. Care să o aducă, la un moment dat și după mult efort, în punctul în care atunci când o să mă mai vadă pe stradă să zică ”ia uite la chinezu ce țanțoș merge, pute de încredere în el”. Dar să și simtă că asta este ok. Pentru că și ea se simte la fel.

Că aici e șpilul la ce am vrut eu să zic cu poliloghia asta: a constata că tu ești altfel decât celălalt și a vrea să te schimbi în juma de minut este o eroare funcțională uluitor de teribilă. Care te ține în (de cele mai multe ori aberantul prin lipsa fenomenală de finalitate) domeniu al aspirației continue.

O schimbare majoră în ceea ce simți tu despre tine nu se poate face hop-țop. Ba aș zice că ar fi un șoc nașpa pe care l-ai simți în toți rărunchii să ți se întâmple așa ceva. Că și berea-i bună. Dar nu să intri în crâșmă într-o zi cu 43 de grade afară și să dai peste cap din prima o halbă cu bere rece. Că șoc îți iei. Și nici nu simți gustul berii.

Nu cred de nicio culoare în a obține rezultate în viață fără să muncești. Nu cred pentru că eu nu am reușit așa ceva. Niciodată. Am auzit legende despre unii care au pățit așa ceva. Doar că, în ciuda a ceea ce se mai aude prin birtul gării numit internet, legendele nu circulă printre noi. Sunt la locul ăla de verdeață celest, de unde ne mai inspirăm noi când ni se pare că viața noastră e prea searbădă.

Când ne dorim să mai mirosim perciunii lui Greuceanu și să băgăm o geană la clivajul Cenușăresei. Că doar la asta-s bune legendele: să avem de unde ne întoarce la noi în viață.

Obținerea de rezultate nu se poate face fără antrenament. Care este o muncă în sine. De fapt, antrenamentul este fix începutul muncii adevărate. Și este o știință. A ști să te antrenezi ca să obții rezultatele pe care le vrei este categoric o știință. Altfel, un antrenament prost te poate rupe. Și, mai rău, te poate îndepărtă pentru multă vreme (pe unii pe vecie) de ideea de antrenament. Fără de care, iartă-mă pe mine când ai timp, nu se poate obține fix nimic.

Așa că apucă-te de antrenament. Care să îți aducă ce îți propui. Schimbarea pe care o aștepți.

Cum să faci asta? Cum să te antrenezi? N-am nici cea mai mică idee. De unde să știu eu ce vrei tu să faci și ce ți-ai propus să schimbi la tine? Că și asta ți se întâmplă în viață: oricâtă înțelepciune îți dau alții (adică io, în cazul de față), este înțelepciunea lor, nu a a ta. Tu ia doar cât crezi că te ajută din ce zic ei (inclusiv io; mai ales io, de fapt!). Cât să te ajute să intri în mintea aia de antrenament. Restul va urma de la sine apoi.

Aia zic.

PS Despre cum am ajuns să fiu atât de autentic (ar zice unii; eu îmi zic arogant spre nesimțit, dar bazat cu o aromă de jemonfichism irefutabil) într-un alt episod. Că nu am fost întotdeauna așa. Vorba înțeleptului (adică io): înainte de a fi deștept, am fost tare prost.