Depresiei i se zicea isterie în secolul XIX. Dar numai dacă o făceau femeile. Dacă li se întâmpla bărbaților, i se zicea neurastenie. Gen, bărbații au doar o indispoziție trecătoare, un accident. Nu se isterizează permanent ca femeile, știi cum zic.
Bine, misoginismul ăsta coclit pe linia asta vine din antichitate. Este unul istoric, cum ar veni. Adică inclusiv Hipocrate, considerat (pe bună dreptate, altfel) întemeietorul medicinii, avea teoria asta zglobie. Cum că femeile care manifestau prea multă emoție sau entuziasm (așa îi zicea el, entuziasm!) sufereau de uter hoinar.
Da, uter hoinar. Acuma să nu te gândești că era o metaforă. Nope. Era la propriu faza. Chiar credea că uterul se plimbă prin corpul femeii ca un autobuz 123 care nu oprește în toate stațiile. Și dădea și direcții, ca să zic așa.
Dacă uterul hoinărea în sus, înspre cap, femeia simțea o lene soporifică (alt eufemism pentru depresie). Dacă o vira în jos, să te ții nenică: femeia suferea de o ”lipsă a vorbirii și a sensibilității” (o modalitate de-a dreptul poetică de a descrie anxietatea).
Cum? Toate astea ți se par năzbâtii? Ia stai să vezi care era tratamentul pentru femeia cu uter hoinar. Mai mult sex cu soțul, desigur. Adică tot bărbatul puncta, știi cum zic.
Am aflat pitecantropiile astea din cartea ”Înger și asasin” de Donna Jackson Nakazawa. Cartea nu este despre misoginism sau ceva. Și nici despre relațiile dintre oameni pe linie romatico-sexuală sau ceva. Ci este una despre neuroștiință. Mai precis, despre cât de importante sunt celulele microgliale pentru creierul nostru. Care pot fi cum se zice în titlul cărții: îngeri sau asasini.
Aia zic.
#RaftulLuiChinezu