Nansi Lungu este unul din oamenii pe care, de fiecare dată când vorbește, îl ascult cu mare, mare atenție. Nu doar pentru că este de o erudiție modernă, ca să îi zic așa, de mare anvergură, dar mai ales pentru că unghiurile din care se uită la multe din subiectele care ne afectează ca societate sunt total inedite. Așa că îți oferă o înțelegere mai bună și mai profundă a subiectului analizat.

Așa că l-am luat la întrebări. În calitatea sa de reprezentant al Bitdefender, un brand care îmi place foarte tare ca filosofie și ca valori. Și cu care colaborez de multă vreme pe linie de explicat digitalul și mai ales pericolele care vin la pachet cu lumea modernă.

Subiectul pe care l-am abordat cu Nansi a fost școala în pandemie. Cu pericolele sale. Cu modul în care a schimbat comportamentul copiilor. După cum puteți vedea mai jos. În varianta transcrisă, dar și cea video.

Enjoy :)

Cristian China-Birta: Care crezi că e schimbarea fundamentală în psihicul și sufletul unui copil care a prins școala aia clasică, a trecut prin școala asta online și acum nu se știe dacă o să revină la normal sau iarăși la online, care crezi tu că e principala schimbare?

Nansi Lungu, Bitdefender: O să încep prin a te șoca puțin: cred că nu știm care e principala schimbare, adică lucrurile au fost atât de complicate și neașteptate pentru noi, noi aveam anumite proiecții, ne așteptam ca școala online să fie ceva deosebit în sine, de ani de zile vorbim de chestiunea asta.

Pe de altă parte ne așteptam și la un efect dramatic, i-am ținut izolați ce o să se întâmple? Și adevărul adevărat este că am stat cam prost cu predicțiile, lucrurile au fost foarte amestecate și foarte neașteptate pentru noi și să tragem acum o concluzie, cred că e puțin prea devreme.

Fiecare generație răspunde în felul ei, unii oameni au avut reacții extrem de severe la izolare – vorbind de copii, rezultate mai proaste -, alții s-au găsit într-o situație mai puțin paradoxală pentru noi, într-o situație mai protejată, s-au putut exprima mai bine și-au dezvoltat argumentele mai bine.

Zoom-ul ăsta are o anumită caracteristică care ne face să ne argumentăm mai corect poziția, nu pot să vorbească toți deodată, atenția e foarte direcționată și cumva trebuie să-ți spui argumentul până la capăt și din punctul ăsta de vedere s-ar putea să fi fost un câștig pentru unii dintre noi.

Pandemia asta ne-a arătat cumva cât de prost stăm la predicții, la faptul că am înțelege cum urmează să fie lucrurile, ei uite că nu am înțeles foarte bine, acum ne rămâne să prelucrăm puțin și să vedem ce a rămas din toată povestea asta. Frica mea este legată de faptul că există doua capcane, una e a comodităților.

Nu mai vrem la muncă, nu mai vrem să mergem câteva ore în trafic dar pe termen lung are consecințe pentru că nu relaționezi suficient de mult cu cei cu care lucrezi și chiar dacă zicem că nu e important se pare că e, pare că e important și modul în care ne raportăm unii la ceilalți, eu cu șeful, eu cu profesorul.

Copiii care stau mai mult acasă tind să aibă anumite activități care nu sunt tocmai în favoarea lor și tind să se raporteze la profesor mai distant. Este un rezultat de moment, când sunt clipe din astea hiper-agitate, cu multe, multe schimbări, e mai bine să mai aștepți până să tragi linia clar. Evident că în toată povestea asta când fiecare dă o teorie, unul nimerește pe moment, important e ce va rămâne după.

Ar trebui să fim atenți la ce s-a întâmplat cu copiii noștri dar nici să le spunem că s-a prăbușit lumea.

O teorie care la început mi s-a părut interesantă și acum nu îmi pare deloc este: Din cauza faptului că suntem obligați să folosim zoom-ul, lumea a dezvoltat un mecanism psihologic de auto-apărare și începe să respingă consumul de video, pe date nu se observă acest lucru dar teoria în sine e foarte apetisantă.

E apetisantă dar depinde cât măsurăm, în științele astea sociale trebuie să măsori de câteva ori până să spui cum stau lucrurile cu adevărat. Mai rău în științele sociale, când ai venit cu un rezultat, societatea ține cont de rezultat și începe să se comporte fie conform rezultatului, fie împotrivă, nu e ca în fizică.

La consumul mare de video n-am cunoștințe, dar școala online a început să aibă și unele fisuri. Văzută ca posibilitate de a lucra separat cu copiii părea o promisiune foarte bună. Când am început să vedem cum să facem lucrul ăsta s-au complicat lucrurile al naibii de tare.

Astăzi se lucrează serios în zonele astea de educație. Cum ar trebui să arate orele, planificările lor, e mai complicat decât credeam. Noi oamenii simțim nevoia să fim împreună, e mare diferență între o promisiune care e pe ecran și una care e fizic lângă tine. Copiii vor să relaționeze cu ceilalți.

Teoria mea este următoarea: contează foarte tare cum o să ieșim din pandemie, nu cum a fost pandemia. Dacă oamenii mari au fost anxioși și copiii vor fi anxioși, dacă ne reintegrăm destul de repede s-ar putea ca această perioadă să conteze foarte puțin.

Creierul nostru arhivează ultimele momente ca o etichetă pentru tot ce s-a întâmplat, cred foarte tare că părinții și copiii au avut șansă să fie mai aproape o perioadă, trebuie să fim alături de ei în orice perioade de genul ăsta. Contează foarte mult cum ieșim din poveste.

Părinții semnalizează cel mai mult ce e important, dacă părinții par interesați și copiii vor fi, findcă există relația asta. În această perioadă, argumentele mele trebuiau să fie atât de bine formulate și îmi era foarte greu să înțeleg dacă sunt înțeles sau nu. Studenții vor să fie într-o formă hibridă dar ar putea fi și o chestie de comoditate, cert este că ne-a forțat să gândim și altfel.

Vorbim despre copii, dar și rofesorii au trecut printr-o presiune foarte mare.

Copiii mici au avut cel mai mult de pierdut, nu poți să scrii cu un copil pe laptop ca și cum ai fi fost alături de el, e o deconectare pe care nu ne-am dorit-o și nu ne-o dorim. Pe noi profesorii ne-a prins cam nepregătiți, pentru noi metodele clasice sunt clasice dar s-au adaptat însă va trece ceva timp până va fi satisfăcător și din punctul lor de vedere.

Hai să povestim un pic despre securitatea informatică în contextul pandemic.

Securitatea informatică e una al naibii de importantă, e de ajuns să ți se ia datele o dată, să vezi ce se poate face cu ele ca să înțelegi cât de neplăcut e să fii neprotejat. Atunci când există o amenințare, o uităm. Din punctul ăsta de vedere avem nevoie de educație, identitatea noastră online este identitatea mai vizibilă decât propria noastră persoană, dacă ți-am luat identitatea ta online, povestea e destul de complicată.

În discuțiile care le avem cu copiii, ar trebui să discutăm ce e normal să posteze, cât să posteze, nu numai pentru grupul lui dar si pentru viitorul acestuia. Noi avem senzația că e undeva în eter și nu e nici o amenințare, în general noi suntem oameni normali, care ne dorim lucruri și pentru noi și pentru ceilalți însă de foarte multe ori în spațiul virtual sunt oameni rău intenționați care te pun în dificultăți diferite, de la furt de date până la prădători sexuali. Există și lumea aia și trebuie să fim atenți din când în când sau chiar întodeauna. Dacă nu s-a întâmplat oamenii cred că nu există.

La urma urmei, oricâte soluții de protecție ne-am instala și oricât de mult ne-am baza pe tehnologie să ne apere copiii, tot părintele este ultima frontieră de protecție.

Sper că majoritatea oamenilor știu că un computer poate fi virusat și din punctul ăsta de vedere trebuie să pună o unealtă, un anti-virus, dar unul de la o firmă serioasă. Măcar știi ce fac copiii tăi pe internet, nu mă refer la faptul să te uiți mereu ce fac ei pe internet dar în cazul unui copil mic, te uiți ce face chiar dacă a făcut un lucru urât are măcar la cine să vină. Securitatea cibernetică e o chestiune extrem de importantă, hai să ne protejăm dispozitivele, să le oferim copiilor noștri o plasă de siguranță indiferent de ce fac pe internet.

Având copii mici fără nici o discuție trebuie să știm cu cine și ce vorbesc dar acest lucru trebuie să dispară cu cât ei cresc. Superfragilizarea este unul dintre cele mai mari pericole, acolo unde îl înveți că el este protejat de extern el nu-și exersează propria protecție.

Creierul nostru așa a ajuns să fie ceea ce este. Ei trebuie să recupereze, nu trăiesc într-o lume de sticlă, trebuie să ajungă să fie un psiholog natural bun, foarte mulți părinți abuzatori se îmbracă în părintele grijuliu, un părinte care vrea controlul absolut. O relație bună cu părintele este de nedepășit pentru orice tip de atacator.