Istoria fotografiei de familie în România

Citește cartea mea ”Ce ne facem, domle, cu influencerii ăștia?” și, dacă nu îți place, îți dau o bere :D

Abonează-te la newsletterul trimis de maximum două ori pe săptămână celor peste 5.000 de abonați.

Despre autor: Fondator și asociat al agenției de comunicare integrată Kooperativa 2.0. Trainer cu peste 300 de workshopuri pe teme de marketing digital susținute. Speaker și moderator la peste 300 de evenimente de business. Blogger din 2007, cu peste 13.000 de articole scrise.

Contact: cristi@kooperativa.ro

Am avut o discuție foarte interesantă, la invitația celor de la Cutaden, cu antropologul Bogdan Iancu despre fotografia de familie. Dintr-o perspectivă istorică, dar nu numai. Adică am mers în urmă cu 100 de ani, când fotografia făcea primii pași la noi, ca să îi zic așa. Și am refăcut traseul până în zilele noastre.

Dar am și vorbit – destul de mult, de fapt… – despre fotografia de familie în social media. Despre faza clasică, spre exemplu, cu părinții care pun fotografiile copiilor pe rețelele sociale fără să se gândească la modul serios dacă e bine să facă așa ceva. Sau, mai degrabă, până la cel nivel, până în ce hal, ca să fiu mai direct, pot face asta.

Mi-a plăcut foarte tare discuția. Pe care poți să o urmărești mai jos. Atât în format video, cât și transcriere.

Fotografia de familie apare în România cu o oarecare întârziere față de zonele în care ea se manifestase inițial în spațiul vestic, dar nu cu o întârziere atât de mare cu cât apar acum tehnologiile recente și asta se vede de exemplu în opera unor pionieri ai fotografiei cum au fost frații Manakia și pionieri ai filmului Ianaki și Milton Manakia.

La sfârșitul secolului XIX au început să producă fotografie masiv în satele din Balcani, au mers în câteva sute de sate cu comunități de aromâni să facă fotografii în special oamenilor înrudiți pentru că comunitățile de aromâni erau comunități restrânse în care se regăseau familii extinse de păstori dar și comunități stabile.

În spațiul urban avem în orașele mari și mici fotografi care produc imagini de familie mai degrabă în zona asta statică, cu haine de sărbătoare, cu privire fixă, umeri rigizi, copiii sunt puși jos, vârstnicii sunt la mijloc și undeva în spate tineretul, speranța acestei familii care veghează asupra viitorului.

Aceste fotografii ne plac mai mult pentru că ne amintesc despre această perioadă a unui urban după care avem nostalgii astăzi când toți înnebunim în trafic, în orașe aglomerate avem această dichiseală care rămâne în urma acelei epoci.

În general fotografia era un eveniment pentru că tehnologia de producere și reproducere era la început și era scumpă, orice tehnologie la începuturile ei produce evenimente în societate. Fotografia era un fel de premiu, un eveniment de reprezentare tratată cu raritatea unei sărbători și atunci lumea credea că pentru un astfel de eveniment nu poți să te reprezinți în haine banale de zi cu zi.

Fotografia de eveniment ajunge să fie translatată în mediul domestic și pusă pe perete ca un fel de tablou, pictură. Cultura materială domestică integrează acest obiect într-o zonă super valorizată și simbolizată, e pus cumva într-un fel de vitrină de reprezentare a casei, a universului casei.

Dacă pentru mediul urban fotografia a început să fie o prezență stabilă la începutul secolului XIX, cu siguranță în mediul rural ea era un eveniment și mai rar dar în momentul în care a început să se democratizeze și să ajungă și în mediul rural exact asta s-a întâmplat.

În jurul acestei imagini care reprezenta un altar al descendenței plin de nepoți, copii, strănepoți, ștergarul apare imediat în compania acestui produs. Bunica mea cosea ștergare care aveau să acompanieze fotografii cu mine, cu verii mei, părinții și nepoții lor și dacă îmi amintesc bine erau în jur de 10-15 fotografii în toată casa, fotografii mai mari după aia urmau fotografiile mai mici asamblate în rame mici de metal, produse la fabrică și multiplicate.

Ștergarul era o formă de a onora acel obiect, ștergarul cu modele fiind utilizat în astfel de momente festive nu face decât să producă o declinare normală și să se lipească de acel obiect în mod natural.

Atunci când fotografia a început să fie o prezență stabilă evident că oamenii își puneau problema : „Cine naiba face chestia asta să-mi dubleze imaginea?” cred că nici astăzi nu le e tuturor clar cum se produce trecerea asta de la captarea imaginii la developarea ei și punerea pe un suport material.

Fotografia în social-media

Odată cu apariția social-media, s-a extras fotografia care până atunci era un element de consum  privat care era socializat la vizite ale bunicilor, ale prietenelor, când mamele noastre arătau fotografii cu noi dezbrăcați la mare și noi ne rușinam de chestia asta.

Ei bine, apariția social-media în sincron cu tehnologia de reproducere digitală rapidă a fotografiei, practic între click și postare numai există nici o distanță de câteva minute, chestia asta a făcut să fie privatizată această resursă care era fotografia de consum privat și să fie plasată în universul ăsta public necontrolat. Unii părinți sunt speriați unde ar putea ajunge fotografiile copiilor lor, de multe ori își ceartă părinții în vârstă care primesc pe WhatsApp o fotografie și imediat după o și postează neștiind că există o primejdie ca aceste fotografii să ajungă în văgăunele negre ale internetului.

De ce nu e bine să-ți pui copilul pe internet?

Trebuie să ne fie foarte clar că acest obiect imaterial din momentul în care este postat nu ne mai aparține pentru că poate fi utilizat în alte contexte, poate fi extras din contextul în care tu l-ai pus și utilizat în tot felul de contexte ale dark internetului, de la platforme de pedofilie și altele.

Trebuie să ne imaginăm următorul scenariul, dacă nouă ne este rușine atunci când părinții arată fotografii cu noi alb-negru din anii 80 când eram dezbrăcați la mare sau la munte, dacă nouă ne este rușine și ne enervează câteodată faptul că părinții scapă câte o chestie de genul ăsta, trebuie să ne imaginăm că și pentru copiii de astăzi ideea că există o fotografie care a circulat public poate fi o problemă.

E foarte important să ne punem în pielea copilului și să ne întrebăm dacă el și-ar dori să se regăsească in fotografii cu el, acum 30 de ani așa. Suntem digitali de acum 40 de ani și astăzi oricine ne cunoaște poate da search în tot bagajul ăla de fotografii care ne rămâne în urmă.

Suntem convinși că am vrea ca toată lumea să poată face asta, poate cu 1,2,3,10 cu aia am fi ok dar cu restul, colegi de la job, directori din companii?

Perioada de acum este cea în care copiii îi obligă pe părinți să facă poze cu ei, mai exact selfie-uri ca să le pună pe rețele sociale. E un drum lung pe care l-am parcurs.

Acest lucru este derivat dintr-o schimbare de acces la tehnologie. Câți copiii aveau acum 10-15 ani acces la telefonul mobil?, numărul lor era extrem de redus și mai degrabă telefonul era acordat pentru o formă de control. Astăzi smartphone-ul este folosit 95% pentru fotografie, pentru a te exprima, pentru adolescenți este unicul fel de a se auto-reprezenta.

Fotografia este conjuncția care e mai puternică pentru că nu are nevoie de analize complicate, fotografia din ce în ce mai simplă produce forme de comunicare care nu mai au nevoie de text, reproduce doar stări efemere precum e realitatea în care trăim și nici nu e nevoie de altceva.

Aș atrage atenția că această generație începe încet, încet prin cultul de obiecte vintage să redescopere acest univers al fotografiei developate și printate pe hârtie. Nu întâmplător avem acest fenomen al reapariției de a face fotografie pe film și o chestie foarte interesantă mi se pare tot revive-ul aparatelor foto de tip turistic care sunt mai modeste și fac niște fotografii mai de slabă calitate dar asta pentru a disciplina puțin cantitatea de fotografii făcute.

Nu e un fenomen de masă dar la fel ca redescoperirea vinilului, eu cred că fotografia de print începe să redevină o prezență în mediul domestic, de altfel și tinerii părinți încep să-și facă albumele de la nuntă, albume cu copilul la 2 ani, la 3 ani și plătesc pentru sesiuni de astea de fotografie nonconformistă. Aș atrage atenția că există o contracultură la fenomenele de genul ăsta.

Snapchat

După părerea mea nu va avea o durată lungă de viață, e o promisiune a unui fel post-modern de a produce fotografia, valoarea ei este exact în faptul că va dispărea și că trebuie să te uiți atent la ea în momentul ăla. Snapchat nu face decât să atragă atenția asupra efemerității și asupra unicității fotografiei.

Fotografiile tipărite ca o formă de artă

Revive-ul ăsta îl vedem în București să se întâmple cu vreo 15-20 de ani în urmă, cu viteze diferite dar în general fotografia asta a început să recapete importanță. Indivizii sunt un pic erodați de rapiditate cu care se petrec lucrurile din viața lor, ca și cum ai băga foarte mult junk food în tine la un moment dat organismul nu le mai metabolizează.

Fotografiile de tipul ăsta, momentul fotografiei e mai căutat, cauți mai mult acel moment fiindcă știi că ai un număr limitat de poziții, te disciplinezi să nu-ți bați joc de ele.

Valorizăm un lucru în funcție de cât investim în el

Apariția rețelelor a făcut ca lucrurile să se schimbe puțin și lumea să acorde mai multă atenție acestui moment al fotografiei, chiar dacă facem multe poze de acolo din colecția aia extragem cu mai multă atenție și după aia postăm.

Apariția Instagram care conține și text dar e mult mai focusat pe imagine i-a pus pe consumatorii de device-uri care produc fotografie să fie mult mai atenți la ceea ce fac. Fiecare încearcă să creeze o zonă de autenticitate, încearcă să abordeze una din două direcții pe care le fac, asta a disciplinat un pic producția de fotografie.

Trecerea de la fotografia regizată la cea spontană

Universul ăsta s-a dinamizat odată cu democratizarea mijloacelor de producere a fotografiei, după anii 50-60, la noi cu o oarecare întârziere, cu apariția aparatelor de fotografiat din zona sovietică. Fotografia domestică care nu documentează altceva decât situații festive s-a orientat un pic după anii 50-60 spre petrecerea timpului liber.

În anii 70 începe turismul ăsta de proximitate, la mare, munte. E încurajat și stimulat turismul ăsta pentru recreere, ăsta este un moment care produce o schimbare după părerea mea importantă. La ieșitul la iarbă verde încep să se întâmple fotografiile care schimbă un pic paradigma, lumea se amețește puțin și încep să apară glumele și ele încep să apară și în studio la un moment dat chiar și în fotografia aia montată din când în când câte unul dintre oamenii ăștia încep să schimbe poziția asta fixă.

Schimbarea are loc la noi foarte târziu, după 90 încep să apară și fotografii de viață domestică, odată cu migrația mai ales când fotografia și filmările capătă rolul unor scrisori, încep să fie transmise ca documentând viața la distanță și în felul ăsta se produc niște schimburi între cele două entități ale unității gospodării.

Fotografia din portofel…

La început această practică era una care ținea de acomodarea distanțelor de cei dragi, încercarea de a-l vedea pe cel drag, părinte, mamă, tată. Fotografia iubitei sau iubitului era mai degrabă practici legate tot de distanță, că de multe ori nu erau neapărat din același oraș, el pleca în armată sau la muncă și se vizitau din când în când și atunci rămânea distanța asta care era destul de greu de parcurs cu trenul și apare această practică a fotografiei amuletă care o observăm astăzi la taximetriști sub forma brelocurilor, sau la persoanele care conduc microbuze, autobuze. E o imagine amuletă, are un pic cu ceea ce pe vremuri era o iconiță.

Fotografia de familie peste 50 de ani

Înainte aveam fotografii de grupuri, mai apoi familia a început să se reducă mai degrabă la copil, la relația asta copil-părinte, mai puțin se găsesc relațiile astea de descendență largă. Nu cred că o să mai apară fenomene care să marcheze relația asta, cred că ce se mai poate întâmpla ține de redescoperirea fotografiei ca eveniment dar astea sunt întotdeauna revizitări ciclice nu ale unor momente, totul ține de tipul de lifestyle și de consum.

Un lucru interesant în ultimii ani ține de descoperirea unor arhive ale unor fotografi de provincie care fotografiau combinat viața de familie cu viața orașului, cu oameni de pe la terase, crâșme, bodegi, sunt fotografi din Republica Moldova, cum este Zaharia Cușnir căreia i-a fost descoperită recent arhiva și care face deja obiectul unui proiect amplu de restituire prin proiecte editoriale, colecția Costică Acsinte care a împrospătat peisajul ăsta din care lipseau fotografii ăștia de viață cotidiană. Noi am avut o fotografie festivă, fotografie de reprezentare publică și mai puțin una de viață cotidiană.

O chestie importantă de descoperire pentru noi a arhivei de fotografii pe care o aveau niște oameni cum sunt Andrei Bârsan, care tot publică imagini cu ”Bucureștiul meu drag” sau domnul Pandele care vine cu fotografia din perioada socialistă, un pic mai orientată către un cotidian cu conținut politic, vedem cozile, demolările, vedem o grămadă de evenimente reprezentative pentru perioada socialistă spre care fotografii majoritatea lor nu și-au îndreptat atenția pentru că în general fotografia în public a fost și interzisă dar și nu prezenta interes pentru oameni.

E foarte valoros că apar aceste inițiative și sper că în curând să avem și alte mici proiecte de astea care să redescopere fotograful ăla de cartier, fotograful de proximitate.

Un îndemn pentru oamenii care privesc materialul acesta

Să încerce să salveze dacă au posibilitate astfel de arhive personale pentru că sunt super perisabile și pentru că nu am avut o privire prea atentă la cotidian în perioada socialistă și e momentul să recuperăm această pierdere.

Share on facebook
Distribuie pe Facebook
Share on linkedin
Distribuie pe LinkedIn
Share on whatsapp
Distribuie pe Whatsapp

1 thought on “Istoria fotografiei de familie în România”

  1. Foarte frumus.
    Am fotografie la portofel cu fiica-mea :) de multi ani.
    De mai bine de 15 ani, ofer cadou fotografie in rama. Bucuriea este imensa.
    Ma incadrez:)

Lasă un comentariu

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.

5000 de abonați la newsletterul meu n-au cum să greșească :)