Eu sunt un tip arogant. Recunosc. Doar că un arogant bazat. Adică, spre exemplu, pe zona de influencer marketing sunt de o aroganța irefutabilă când spun că sunt unul din cei mai mari specialiști de pe la noi. Nu doar pentru că am scris prima carte despre așa ceva din România, ci pentru că am 15 ani de experiență și sute, dacă nu mii de campanii făcute cu și pentru influenceri. De unde și baza aroganței mele.

Dar există domenii în care îmi asum competențele unui pufulete depășit de propria expandare. Și recunosc franc asta. Zic ”nu știu” sau ”habar nu am” cu o lejeritate devastatoare. Și cu o împăcare cu mine însumi de-a dreptul exemplară. Pentru că, ajuns la 46 de ani, știu că primul pas spre a învăța ceva este să știi că nu știi, nu să te prefaci că nu știi că nu știi.

He he, dar există și anumite zone ale existenței mele care nu au legătură cu competențele sau, după caz, cu lipsa lor. Ci cu altceva. Mult mai greu de obținut, din punctul meu de vedere. Dar cel puțin la fel de satisfăcătoare.

Și, ca să discut aplicat și să vin la subiectul promis în titlu, o zic direct: sunt un mare, mare pofticios. Slab de înger nevoie mare când vine vorba despre a gusta, degusta, încerca, testa sau cum vrei tu să îi mai zici.

– Poftiți, oștenii mei?
– Poftim, Măria Ta!

Dacă văd o mâncare nouă, instant mi se aprinde beculețul ăla de avarie pe invers, ca să îi zic așa. Care îmi țipă, strident și repetitiv, ca o alarmă aeriană care și-a uitat adevărata menire, ”băiii, dacă nu guști, un unicorn își pierde o copită violacee undeva în univers!”. Și, cum mie îmi plac unicornii și nu vrea să li se întâmple nimic rău, gust. Uneori de nu mă mai opresc…

Ca să nu mai vorbesc ce mi se întâmplă atunci când dau cu ochiul și mai apoi cu nasul și mai apoi cu papilele gustative de o băutură nouă. De aia alcoolică, zic. Căci, de regulă, păcătos fiind, la de alea mă dedau. Mai știi alarma aia despre care ți-am zis că țipă la mine când văd o mâncare nouă? Ei bine, în cazul băuturii, se transformă într-un curcubeu muzical format din vreo 38 de fanfare militare reunite. Care îmi ordonă, practic, să pun botul. La propriu. Iar io, păcătos ce sunt, o fac. Pun botul.

Bun, ai putea zice că am totuși o scuză pe line de noutăți. Căci, nu-i așa, nu e dracul atât de negru pe sub unghii dacă te arunci întru degustare la chestiile noi care îți apar în fața existenței tale gustative. Mai ales că nu ți se întâmplă în fiecare zi asta, știi cum zic. Așa că, bref, merge. Din când în când. Și cu oareșce măsură. Mă rog, atâta cât poți să te abții când dai de o mâncare fabuloasă sau, în cazul meu, de o băutură care curge prin poftele mele precum musonul printr-un acoperiș rupt de un elefant enervat pe încălzirea globală.

Dar, vin și te întreb, ce scuză am când mă dedau la înfruptarea din chestii pe care deja le știu? Adică din alea de le-am mai consumat de încă vreo 8767568. Și tot mă arunc la ele ca o junincă în lanul de trifoi modificat genetic să pară lucernă. La faze de astea ce scuză să mai găsesc? Sau aș putea să te întreb direct pe tine: ce scuză să mai găsești? Căci simt intens că, dacă ai ajuns să citești aceste rânduri, și matale o arzi cu păcate de astea mai umane decât ne place să acceptăm :D

Câte din păcatele mele le ai și tu?

Berea. La mine e pe locul I la păcate repetitive și înfruptătoare. Face parte din mine. Că nu știu cum să o zic altfel. Îmi place extraordinar de mult această licoare. Nu doar să o beau (practic, să-i împlinesc menirea pentru care a apărut pe lume, io așa văd lucrurile!), dar să și învăț despre ea cât de mult pot. Ba și să o fac, pentru că de ceva vreme m-am apucat să fac berea proprie la un atelier specializat (dă-mi un mail pe cristi@kooperativa.ro dacă vrei detalii). Așa că, pe scurt, sunt clar prins în mrejele hameistice fără putință de scăpare…

Semințe. De floarea soarelui, cam în 85% din cazuri. De alea prăjite, firește. Căci, păcătos cu acte în regulă fiind, normal că nu consum de alea sănătoase, neprăjite. Mă rog, sparg, nu consum. Mai ales când mă uit la un meci (de regulă de rugby). Atunci le sudez. Și, desigur, căci așa e natura stelară a semințelor, merg aprig și acerb cu, și anume, bere :D

Alune. De alea de pământ, în cam 85% din cazuri. De alea prăjite, firește. Căci, păcătos cu acte în regulă fiind, normal că nu consum de alea sănătoase, neprăjite. Mă rog, sparg, nu consum. Mai ales când mă uit la un meci (de regulă de rugby). Atunci le sudez. Și, desigur, căci așa e natura stelară a alunelor, merg aprig și acerb cu, și anume, bere :D

Pizza quattro formaggi. Sau ceva să semene cât de cât cu o felie mare și rotundă de pită cu un mormănel de brânză pe ea. Aia e. Când văd într-un meniu la restaurant așa ceva am nevoie de imense resurse de energie ca să comand, cu glas pierit, ”o sălățică, vă rog…”, tocmai ca să nu mă arunc la pizza aia. Dar nu prea reușesc. De cele mai multe ori păcătuiesc…

Fasolea cu ciolan. În orice formă. Supă, zeamă, ciorbă, scăzută, iahnie, praf stelar, injectabilă. În orice formă mi-ai da-o, o rup în 14. Atât de tare îmi place. Pe vremuri mâncam cel puțin o dată pe săptămână. Și când zic ”mâncam” folosesc verbul cu frâna de mână trasă. Căci jignesc acest verb când îmi aduc aminte că eram în stare să înfulec o oală întreagă de fasole, atât de tare îmi plăcea! Bine, îmi place și acuma, dar am zis un ”STOP!” hotărât.

Ceea ce ne aduce la următorul pas al discuției noastră. Ăla constructiv…

Vrei să știi cum am reușit eu să fiu mai bine?

Mai am și alte păcate de astea din seria #CeBăgămÎnGură. Dar sunt mai mici, aproape pălesc în comparație cu astea cinci de mai sus. Din fericire pentru sărmanele mele oscioare, nu îmi place dulcele. Deloc. Nu mănânc deserturi, nu mănânc ciocolată, prăjituri, nimic. Nici măcar cafeaua nu o beau cu zahăr. Nici ceaiul. Pur și simplu nu îmi place nimic dulce.

Așa am fost toată viață. Și mă gândesc câteodată cu jumătate de groază cum ar fi fost viața mea dacă mi-ar fi plăcut și dulcele… Cred că, la cât de păcătos sunt oricum pe parte de înfruptare, ar fi fost ca o bombă toată chestiunea… Dar se pare că Universul are un mod interesant de a compensa niște chestiuni, zic :)

Ei bine, cu toate înșiruirea asta de păcate, there is speranță, cum ar zice patagonezul ajuns din greșeală în Poplaca. Căci în ultimii ani, într-un efort de care sunt teribil de încântat (că mi-a ieșit, desigur) am făcut pași imenși în cursa de recuperare a sănătății mele. Iar unul din efectele extraordinare este că, deși comit toate păcatele de mai sus, o fac cu frâna de mână trasă. Adică pur și simplu nu mai mănânc atât și nici nu mai beau atât de mult. Ceea ce, în maratonul numit viața noastră, contează enorm.

Mai aplicat, dacă în urmă cu câțiva ani ajunsesem să beau și câte 10 beri pe zi (acum zâmbesc amar când îmi aduc aminte de asta…), acum am zile întregi în care nu pun picătură de alcool, nu doar de bere, în gură. Iar când o mai comit (căci îmi place în draci!) simt că deja a cincea bere parcă nu mai intră cum trebuie.

Și la fel și la mâncare. Pe vremuri băgam o pizza quattro formaggi de aia mare așa ca aperitiv. Acum, dacă mănânc una întreagă, a doua zi mă simt ca un cașalot eșuat într-un birt față în față cu spatele gării. Așa că fac un compromis, în rarele ocazii în care mai atac o pizza de asta: comand una de aia mică. Și merge, să știi :)

Despre asta este vorba. sau, Cel puțin, asta am înțeles eu din experiența acestor ani. Păcătuiește, dar fă-o cu moderație. Și în sensul de mai rar, dar mai ales în sensul de mai puțin.

Căci mare dreptate aveau grecii antici când ziceau vorba asta de aur:

Moderație în toate lucrurile, inclusiv în moderație.

Ceea ce îți doresc și ție, păcatele mele… :D