Henry Ford a fost cel care a reușit pentru prima dată în istorie să pună pe piață o mașină de serie la un preț accesibil pentru omul normal. Până atunci, a avea mașină era o chestie de aristocrați sau de oameni cu bani. Pentru că era extrem de scump. Ford, cel care a lăsat istoriei mai multe ziceri de alea gen citat de pus pe tricouri, a spus în legătura cu revoluția pe care mașina lui produsă în serie și ieftină a produs-o așa: ”dacă i-aș fi întrebat pe oameni dacă vor o mașină, ar fi spus că vor un cal mai rapid”.

Dacă Steve Jobs ar fi întrebat oamenii ”auziți, v-ar plăcea să aveți un telefon fără butoane, doar cu un ecran pe care să îl frecați toată ziua?”, oamenii ar fi râs de el. Unii chiar au făcut-o. Unii l-au privit de sus (este celebră analiza făcută de niște consultanți pentru Nokia: au decis atunci, la apariția primului iPhone că jucărioara asta nu este o amenințare serioasă pentru Nokia, care avea atunci peste 70% din piața de telefoane mobile). Acum nu mai râde nimeni de viziunea lui Jobs. Dimpotrivă.

Clistene, omul de stat grec care a inventat cumva fără să vrea, democrația pentru prima dată în istorie, nu i-a întrebat pe oameni dacă vor să fie egali, să aibă aceleași drepturi și să poată vota orice, fiecare vot fiind exact la fel. El a propus acest sistem care nu avea ca obiectiv așa ceva, ci acela de a limita puterea unora (care aveau prostul obicei în vremea aceea să devină tirani odată ce ajungeau prea sus). Ceea ce s-a dezvoltat ulterior, în democrații solide, a fost o consecință a ceea ce a făcut Clistene prin 509 BC.

Avea dreptate Ford. Dacă i-ar fi întrebat înainte de a face mașina care a intrat în istorie, oamenii ar fi zis că vor un cal mai rapid, nu o mașină. Dar Ford a înțeles perfect ce vor ei: o modalitate de a se deplasa mai repede. Așa că a dat oamenilor ce doreau. Doar că a făcut-o așa cum a vrut el. Pentru că și el avea un obiectiv, diferit de cel al oamenilor: să facă bani.

Dacă oamenii nu își doresc, nu poți să le dai

La urma urmei, cam așa s-ar traduce: oamenii vor ceva, dar fără să știe să zică exact ce, iar tu le dai acel ceva, dar urmărindu-ți și tu obiectivul. În această ecuație, daca unul din termeni dispare sau este redus la zero, ecuația rămâne fără rezolvare.

Dacă oamenii nu și-ar dori ceva, degeaba ai mai veni tu cu soluții sau cu produse. Pentru că ei nu își doresc așa ceva. Mărturie pentru ce zic eu aici sunt atât de multe chestii în istorie, pe care le trecem la ”au fost înainte de vremea lor”.

Inclusiv enervantele (pentru mine, cel puțin) trotinete electrice nu sunt ceva inventat acum. Prima trotinetă electrică documentată a circulat pe străzile din New York prin 1921, inventată de compania Autoped. Doar că nu a prins, a fost înainte vremii, deci.

Sau bicicleta electrică. Atribuită ca invenție unui cetățean român, Sigismund Şlaiher. Care prin 1970 avea un prototip pe nume Elmo (de la electric moped). Și această bicicletă electrică a fost înainte vremii, deci.

Ca să nu mai spun că, zic cercetătorii, mayașii aveau o tehnică de vulcanizare a cauciucului ”doar” cu vreo 2.500 de ani înainte de ”invenția” lui Goodyear, care a dus în timp la anvelopele pe care le folosim acum.

De ce nu au prins toate cele de mai sus și muuuuuuulte alte chestiuni în decursul istoriei? Explicația că au fost înainte vremii lor este cea mai la îndemână. Și una care se înscrie în genul proxim pe care eu l-aș numi, la fel de prozaic, lumea nu era pregătită pentru așa ceva, deci nu își dorea. Asta se întâmplă când unul din termenii ecuației tinde spre zero, ecuația devine fără sens.

Dacă nu ”traduci” ce vor oamenii, nu știi ce vor

Să mergem la al doilea termen al ecuației. Și să zicem că primul – dacă oamenii își doresc – este rezolvat. Tu acum trebuie să le oferi ce își doresc. Doar că, așa cum a făcut Ford, este musai să ”traduci” ce vor oamenii.

Calul mai rapid însemna de fapt o viteză de deplasare mai mare. Și asta să le oferi. Viteza mai mare, nu calul mai rapid. Și să găsești modul în care să le oferi această viteză. Ford a găsit: mașina. Calul nu mai există în modul în care Ford a ”tradus” ce vor oamenii.

Jobs știa că oamenii poate că își doresc un telefon mai bun în mintea lor, dar el a ”tradus” asta în altceva: vor o experiență mai bună, vor mai multe satisfacții de la telefonul lor. Și asta le-a oferit. Nu un telefon mai bun. Ci o sculă plină de experiențe noi. Care, firește, le-a adus oamenilor satisfacții. De unde și cultul – în cazul unora – pentru produsele Apple.

A te duce strict pe ce zic oamenii că vor seamănă cu a merge pe fentă, ca în fotbal. Adică te uiți la mișcările corpului adversarului, nu la minge. Iar obiectivul jocului este să obții posesia asupra mingii, nu să scapi adversarul (care, dacă trece de tine fără minge, trece fix degeaba).

Dacă nu faci business, n-ai ce să le oferi oamenilor

Al treilea termen al ecuației este unul decisiv. Nu că celelalte două nu ar fi decisive. Doar că, dacă îmi permiți forțarea semi-barbară a limbii, acesta este cel mai decisiv. Și îi putem zice așa: dacă tu nu câștigi de pe urma ecuației și, deci, al treilea termen al ecuației devine zero, ecuația nu mai are sens.

Ford a oferit oamenilor mașina în locul calului rapid pentru că a vrut să câștige și el. Să facă business. Altfel s-ar fi rezumat la a proiecta mașina și a zice ”gata, v-am rezolvat, acum puteți să v-o construiți voi”. Dar el a mers mai departe și a și construit-o. Pentru că a înțeles că oamenii își doresc ceva în care să își așeze poponeața – pardon my French – și cu care să se deplaseze asemenea unui cal mai rapid. Nu doar o coală de hârtie cu o mașină frumos desenată, cu care nu se puteau deplasa niciunde.

Aproape orice român știe că Petrache Poenaru al nostru a inventat stiloul (la 25 mai 1827, brevet francez 3208). Așa, și? La ce i-a folosit? Adică, mă rog, în afară că acum, la distanță de 200 de ani, ne mândrim între noi, românii (pe ceilalți nu-i interesează, stai relax) cu asta, cam atât.

Deși, între noi fie vorba, acest moment istoric a fost doar al primului patent pentru stilou obținut de un român (printre alții cam în aceeași perioadă), nu pentru scula în sine (deși Poenaru venise cu șmecheria cu rezervorul de cerneală; asta da, chiar bun upgrade). Istoria ne zice că au fost mai multe în care avem dovezi că s-a folosit așa ceva sau ceva asemănător. Prin 974, califul Al-Mu’izz li-Din Allah din Egipt a dat ordin să i se facă o sculă de scris pe care să nu o mai tot alimenteze. Și i s-a făcut. Așa zice cronica. Presupun că nu este un șoc pentru nimeni că, printre catralioanele de invenții (pe hârtie) ale lui Leonardo da Vinci a fost și o sculă ce seamănă uimitor de bine cu stiloul. Din secolul al XVI-lea încoace, menționări despre astfel de scule care scriau singure au tot fost.

Revenind, la câțiva ani distanță de momentul patentului lui Poenaru, compania Perry & Co. din Birmingham a găsit o modalitate prin care, pornind de la patentul cuiva (Josiah Mason – 1828; dacă te interesează), să producă în serie scula. Adică stiloul.

Asemenea lui Ford, această companie le-a oferit oamenilor (adică multora, producție în serie), pentru prima dată în istorie, ceva pe care să pună mâna și care să le ofere ce aveau nevoie: o sculă care scrie multă vreme fără să mai fie alimentată.

Perry & Co. au mers mai departe de un patent și au construit un business. Căci, nu-i așa, indiferent cât de minunată ar fi o invenție pe hârtie, ca să ajungă ca oamenii să pună mâna pe ea la scară largă, este nevoie de un business care să materializeze acea invenție minunată și care să facă mai multe bucăți din ea, cum ar veni. Și, firește, în tot acest timp să nu falimenteze (furculition, desigur).

Apropo, poate mă ajuți: nu îmi aduc eu aminte sau Elon Musk nu ne-a întrebat de nicio culoare dacă vrem să ajungem pe Marte? Eu chiar nu îmi aduc aminte să ne fi întrebat. Și nici nu aș putea zice că am văzut în ultimii ani o bătaie pe bilete cu destinația aia.

Avem nevoie, ca oameni, să facem o excursie până pe planeta roșie? Nu cred. O vom face. Absolut! Dar abia când cineva, poate Musk, poate alții, care au făcut un business din ideea asta o să ne ofere o sculă în care să ne așezăm poponeața și din care să ne dăm jos când o să ajungem acolo.