A confunda singurătatea cu solitudinea e ca atunci când faci duș îmbrăcat: te uzi, dar nu te speli.

Singurătatea este ceea ce simți în raport cu ceilalți.

Solitudinea este ceea ce simți în raport cu tine însuți.

Avem nevoie de singurătate în viață? Nu prea… Sau, mă rog, în doze de alea mici, gen antibiotic. Care să ne ajute să ne îndepărtăm un pic de zgomotul celorlalți (și ce zgomot fac, frățică…, parcă din ce în ce mai mult). Ocazie cu care să încercăm să înțelegem care-i scopul și durata vizitei noastre în mijlocul lor. În mijlocul lumii. În mijlocul propriei vieți.

Doar că, vezi tu, retragerea în vastele apartamente ale singurătății (și ce imensitate de construcție lugubră este singurătatea asta, cât de multe apartamente, cămăruțe și unghere unde să ne pierdem are…) poate fi devastatoare pentru feng shuiul nostru. Condiția esențială ca retragerea în singurătate să nu ne dea o decisivă julitură este să o considerăm doar o anticameră la solitudine.

Solitudinea este cea care ne ajută cu adevărată. Când intrăm în această stare de a fi doar noi cu noi, abia atunci începem să ne înțelegem cu adevărat rostul nostru în viața noastră. Și care ar fi cât de cât ideal să fie rostul nostru în viața celorlalți.

Solitudinea este un mare gest de curaj. Căci îți trebuie ditai vâna de oțel inexpugnabil să te forțezi să intri în starea de solitudine. Că e forțare. Împingere. Nu epifanie. Și în niciun caz întâmplare.

E greu pentru că în solitudine tot ce găsim este o mare oglindă. În care nu avem altă opțiune decât să ne uităm. Fără să închidem ochii. Fără să îi dăm peste cap. Și fără să întoarcem capul. Și – îngrozitor de important, dar nu mai important decât foarte trist… – să nu ne plecăm fruntea a înfrângere.

Oglinda aia ne arată cine suntem noi în momentul în care ne uităm înspre ea. Asta face solitudinea. Ne arată cine suntem în ACEL moment. Fără abureli. Fără aspiraționale flaușate. Fără idealisme reșapate.

Oglinda din solitudine este adevăratul televizor al existenței tale. În care tu ești regizor, tu ești actor, tu ești scenarist, tu ești personaj secundar, tu ești autor al coloanei sonore, tu te ocupi de castig, tu ești portar-atacant și ajutor de câine lup. Tu ești totul în oglinda aia. Că de aia e greu să te uiți în ea. Pentru că e prea mult. Mult prea mult.

Dacă te uiți în oglinda aia solitudinară îndeajuns de mult și de mai multe ori, la un moment dat o să vezi că, undeva în spatele oglinzii, începe să se deschidă o ușă. Și cu cât te uiți mai mult înspre oglindă,, cu atât se deschide mai tare. Și cu cât se deschide mai tare, cu atât realizezi că oglinda devine din ce în ce mai opacă. Și, când nu mai reușești să vezi nimic în oglinda aia, să știi că a sosit momentul să pleci din fața ei și să intri pe ușa aia.

Ușa pe care îți doresc din tot sufletul să ajungi să intri este ușa către propria autenticitate. Care era acolo. Că doar nu au pogorât-o ceva sfinți de unde pogoară ei chesti. Era acolo. Dar atât de ascunsă încât nimeni, nici măcar tu, nu mai știa că este acolo.

Și știi ce se află după ușa aia? Ehe, dragă cetitorule, despre asta într-un episod viitor…

Aia zic :)

PS Text apărut prima dată în newsletterul meu. Dacă ți-a plăcut textul ăsta, poate vrei să te abonezi.

Ah, iar fotografie realizată cu ChatGPT din prima. Nu am modificat nimic. I-am cerut doar să îmi facă o oglindă cu poza mea oficială care se reflectă în diferite stări în oglindă…