Dragă Teo Milea,
Să știi că mă gândesc de ceva vreme să scriu rândurile astea. Cam de când am aflat că o să concertezi în București și că eu nu o să fiu să te ascult. Pentru că o să fiu în Anglia, la Cupa Mondială de Rugby (mă știi pe mine, când iubesc ceva, iubesc pe bune!). Atunci am știut că o să îți scriu aceste rânduri. Ca să scap de niscaiva tristețe pe care o port cu mine…
Măh Teo, cum dreaqu de ne-am înțeles așa de bine din prima, nu știu. Dar nici nu-mi pasă. Ne-am pus la povestit și parcă ne știam de măcar vreo 6 ani. Iar asta, când mi se întâmplă, îmi cam dă de gândit. Căci, evidamont, nu mi se întâmplă de 545 ori pe an.
Când am aflat că o să te muți în Canada, m-am întristat un pic. Dar m-am și bucurat pentru tine (chiar cred că ai acel ”ceva” care merită scos în lumea mare), normal că m-am bucurat. Dar cu nițică tristețe, inclusă ca TVA. Pentru că mi-am dat seama că cine știe când o să mai apucăm să ne vedem așa. Nu că am fi spart calendarul de câte ori ne-am văzut oricum, dar știi cum e, când știi că ești aproape, colea așa, nu peste balta cea mare, parcă altfel te simți.
Sper din tot sufletul să găsești acolo ce cauți. Și să găsești ceea ce meriți. Și să te bucuri de ceee ce meriți. Pentru că doar atunci știi că o meriți cu adevărat.
Eu o să fiu cu ochiul pe tine. Și cu gândul. Și o să mă bucur de fiecare bucurie de-a ta. Și o să mă întristez la fiecare tristețe de-a ta.
PS Nu am fost veci pururi amin în Canada. Pune berea la rece. Căci jur că aș merge până acolo pentru o bere cu tine. Pardon, pentru un concert de-al tău. Cu berea de rigoare, firește :D