Vine cineva la tine la birou. Să discutați o ofertă. Un contract. Ceva cu miză, gen. Ce faci? De regulă, inviți respectiva persoană într-o sală de meeting. Și ce faci după aia? Te așezi la masa de discuții. Tu de-o parte, respectiva persoană de partea cealaltă.

Adică, practic, ai pus din start un obstacol între voi. Pentru că, nu-i așa, #AsteaAsaSeFac. Mult succes să îți iasă comunicarea pe bune, ce să mai zic…

Punem mese între noi. Sau birouri. Sau pupitre. Cu cât mai mari pe lungime, lățime și înălțime, cu atât mai bine. Cumva ne simțim protejați de ceilalți aflați de cealaltă parte a mesei. Și și ei cred că se simt la fel.

Om fi protejați, nu zic nu. Dar protecția asta înseamnă și niște bariere. Iar, dacă obiectivul nostru este să comunicăm pentru a ajunge la un consens, apoi fix de barierele astea nu avem nevoie.

Imaginează-ți o discuție de asta politică nu cu mesele și birourile și pupitrele între ei. Ci față în față (sau într-un fel de semicerc) deschis. Doar stând pe scaun. Unul în fața celorlalți. Și invers. Cu barierele alea care nu mai există.

Bine, poate m-am aruncat cam tare la faza cu politicienii. Că pe ăia cretinei poți să îi pui îi dezbrăcați în cadă purtând doar chiloțelul cu sigla partidului pe ei (în partea din spate, desigur). Că tot ar vitupera, împroșca și impreca. Pentru că așa-s ei, defecți și cocliți.

Dar tu, dragă cititorule, ia imaginează-ți că la ultima discuție mai de business (să îi zic așa) avută și când ai stat cu masa sau biroul între tine și ceilalți ai scoate barierele astea dintre voi. Și ai avea spațiu deschis.

Dacă simți o stânjeneală și o fâsticeală, nu prea e bine… În sensul că s-ar putea să fii genul care are nevoie să simtă protecția aia (imaginară, firește) oferită de o bucată de lemn cu niște bări de metal. Și te-aș invita să te întrebi de ce simți asta. De ce ai nevoie de așa ceva? Așa, doar că cugeți, cale de vreo câteva gânduri. Că cine știe ce iese din asta.

Să nu crezi cumva că te cert. Sau ceva. Deși, iote, m-am răzgândit. Poți să crezi asta. Treaba ta. Dar, de fapt, io mă încruntam la mine. Că fix așa fac și eu. Pun bariere între mine și oameni. Acum am realizat asta.

Doar că – și aici e șpilul jmekeriei – de fapt nu le-am pus eu. Așa le-am moștenit ca să zic așa. Și din punct de vedere al amenajării birourilor (chestie la care cei mai mulți dintre noi nu aveam niciun cuvânt de spus). Dar mai ales din punctul de vedere al normei socio-afaceristice cum că #AsteaAșaSeFac în business.

Ceea ce voi schimba în următoarea perioadă. Să văd ce iese. Adică voi avea o comunicare mult mai deschisă cu oricine. Fără pârdalnicele obiecte de mobilier puse între noi.

Aia zic.

PS Idee care mi-a venit în timp ce citeam cartea Hygge Home a lui Meik Wiking. Despre cum să îți transformi casa într-un cămin fericit. #AflatedinCarti #RaftulLuiChinezu