Speța în cauză. Pe strada Transilvaniei* din București de câteva zile tot văd rahați de câine. De ăia nestrânși. Mari. Cam cât niște mici de la Dedulești.

Recte, câinele ăla e animal mare, nu breloc gen Chihuahua. De unde io am tras irefutabil concluzia: clar e a cuiva, că plăvani caniferi de ăștia cât Matizul nu prea mai există liberi.

Ocazie cu care m-am enervat: cât de bou mai mare decât câinele tău poți fi să nu strângi după tine?

Ocazie cu care – parte dintr-un semi-ratat (deja…) program de auto-îmblânzire a dragonului meu interior (flaușat, dar orișicât!) – am respirat adânc și mi-am zis: dar dacă nu e a nimănui și îți faci doar filme tu singur în creierii capului tău?

Că aici îmi pare că rezidă chestiunea fundamentală: tare multe filme degeaba ne facem în creierii capului nostru propriu, personal și inimitabil.

Specialiștii (ăia din bula mea, firește) spun că există două tipuri de riscuri: predictibile și impredictibile.

”Da, măh, bine, mare specialist trebe să fii să dai duma asta”, ar putea zice foarte perspicac un patagonez ajuns din greșeală în Poplaca.

Mare, mic, mijlociu sau bondoc, specialistul are dreptate. Că io cred în asta.

Riscurile predictibile sunt alea după chipul și asemănarea numelui lor, cum ar veni. Adică riscul că te duci la job și te enervează șeful. Mă rog, în unele cazuri nici măcar nu mai e risc, e realitatea de zi cu zic. Sau riscul că ”ne-au invitat ai mei la cină” și știi deja că poveștile cu ”pe vremea mea era mai bine” o să îți gonfleze nara feng shuiului. Adică riscuri pe care le poți prezice cât de cât ideal. Și, de aceea, nu foarte nocive pentru ceea ce am putea numi trăirea de bine în viața ta.

Riscurile impredictibile îți dau, însă, perversa. Astea sunt de nuș câte ori mai nocive decât primele. Pentru că lovesc dur, dar adânc fix în ceea ce ne este mai drag multora dintre noi (din păcate…): în control. Un risc impredictibil înseamnă că nu avem controlul asupra a ceea ce ni se întâmplă. Nada. Niente. Nu poți anticipa ce o să te lovească. Nu poți știi ce urmează să se pogoare (nașpa, firește) asupra ta. Și asta îți seacă ficații. Îți roade splina. Și, când te lovește, îți dă viața cu roțile-n sus. Ocazie cu care realizezi că riscul ăla predictibil cu soacra sau socrul la cină povestindu-ți vrute și nevrute e chiar lejer, dar ușurel. Apropozito de văzut lucrurile doar într-un sistem de referință, nu privindu-le doar pe ele singurele, nici o rață după ele.

Revenind la rahații de câine. Că așa am învățat în școala generală, să scriu rotund.

Mă enervează să îi văd? Clar. Irefutabil. Rezolv ceva că mă enervez? Deloc. Irefutabil.

Și acum (îmi) dau decisiva:

Merită să îmi fac filme în creierii capului și să pierd vreme enervându-mă în baza filmului pe care mi-l fac singur în creierii capului pentru că unul pe care îl consider un bou mai mare decât câinele lui nu strânge după boul de câine al lui care e bou mai mic decât proprietarul?

Ei bine, dragă cetitorule ajuns până în acest punct al letopisețului chinez, o zic direct: nu merită, dar o fac. Că atâta îmi poate capul care îmi adăpostește creierii capului.

Ceea ce nu-ți doresc și dumitale.

Aia zic.

*Ironia sorții să am biroul fix lângă strada Transilvania, io plecat acum mai bine de 25 de ani din Baia Mare ca să devin bucureștean cu acte în regulă…