Am mâncat primul fulg de nea de iarna asta.

În timp ce îmi făceam turele de fast walking. În Parcul Carol.

Mi s-a așezat pe buză. Și, dintr-un automatism construit în anii de săniuș în Țara Lăpușului, l-am înfulecat cu poftă.

Și m-a trimis instant în copilărie. Când a-ți potoli setea însemna să iei un pumn de zăpadă și să-l consumi hulpav. Că era de unde. Copilăria mea din Maramureș a însemnat, iarnă de iarnă, făcut drum printre troiene. Sau bătătorit la greu pârtia pentru sanie.

Odată revenit în Parcul carol din copilăria din Țara Lăpușului, în care m-a trimis șugubățul fulg de neam și în timp ce trăgeam tare cu fast walkingul, am început să mă gândesc. Și, dintre toate vârtejurile de gânduri care au andocat în Marea Ruminării Interioare, două au înălțat catargul cel mai vârtos. După cum urmează.

Gândul 1

E mai rău să fie un pic bine și apoi din nou rău decât să fie rău constant.

Că ai motive de comparație. Și sistemul tău de referință capătă o adâncime velurată, ca să zic așa.

În cazul șugubățului fulg de nea pe care l-am mâncat (apropo, îți recomand monologul lui Horațiu Mălăele cu ”pe care l-am mâncat”), gândul ăsta 1 se aplică așa: dacă nu ar fi nins superb în timp ce mă fast walkingam, nu aș fi fost decepționat că ninsoarea aia superbă s-a transformat într-o lapoviță de o tristețe implicit caducă (apropo, îți recomand monologul lui Toma Caragiu în rol de drac).

Dacă aș fi început plimbarea pe lapoviță, m-aș fi strâmbat din nas și aia ar fi fost. Adică sentimentul ar fi fost unul constant. Așa, însă, mi-a căzut un pic feng shuiul odată ce ninsoarea s-a transformat în fleoașcă.

Poate o să discutăm odată despre efectul yo yo. Care s-a împămăntenit la noi încetățenindu-se pe linie de slăbit. Dar care se aplică în absolut toate aspectele vieții. Ca principiu, zic.

Pe scurt efectul yo yo înseamnă că, după ce ții o cură de slăbire iar apoi te apuci din nou de stilul tău (nesănătos, desigur) de mâncat, te îngrași. Deci îți faci mai rău decât dacă nu ai fi făcut cura aia de slăbire. Dar lasă că vorbim altă dată mai pe larg. Că vreau să trec la Gândul 2.

Gândul 2

Întoarcea în copilărie te ajută doar dacă știi că este o epocă în care nu o să mai trăiești niciodată.

”Ete, fleoșc, mare platitudine gonflată ce ai trântit”, ai putea zice. Și te-aș aproba furtunos. Dar nu azi. Căci în ce am zis eu colea sus există acea nuanță subtilă ca un elefant care își vede trompa oglindită-n luciul lacului și se enervează că îi stă în drum și nu se poate vedea cât este de frumos.

Ce am vrut să zic este că întoarcerea în copilărie ține de nostalgie. Iar nostalgia, etimologic vorbind, înseamnă o întoarcere acasă. Mulți dintre noi, în încercarea de a fugi de acest prezent din ce în ce mai greu de digerat, se duc în trecut. Se întorc în acea casă a copilărie (proprie sau națională). În care se simțeau bine (de fapt, memoria le zice că era fain, dar memoria oamenilor este una din cele mai mari farse pe care ni le-au jucat și ni le joacă zeiii…).

Problema nu este că se duc acolo, nostalgic. Ci că nu se mai întorc. Că refuză prezentul. De cele mai multe ori fără să realizeze asta.

Iar mai rău de atât este că cei care, totuși, se întorc în prezent, vin din trecut acela idealizat (și fals precum buzele botoxate date cu ruj cu trafaletele) cu anumite așteptări. Cu anumite calapoade. Pe baza cărora și în funcție de care măsoară prezentul.

Iar prezentul, săracul de el, vai puțurica lui năvleagă, n-are cum să se potrivească și să se pupe cu acele calapoade mărețe în superbia lor și superbe în măreția lor. Care calapoade oricum nu există în realitate. Decât în mintea unora care au negociat prezentul acru pe un trecut amar peste care au aruncat o linguriță de miere. Autohtonă. Miere făută de daci, știi cum zic.

Aia zic.

PS Ce-o fi fost în fulgul ăla șugubăț de m-a împins la scrieri de astea de nici măcar eu nu le-aș citi în zilele astea de pauză competițională?