Stimabilelor, aveți ceas, da? Sau un timer pe telefon. Sau ceva ce să măsoare timpul. Nu mult, fix 3 minute și jumătate. Adică 210 secunde. Care-s mizlic față de pârdalnica trecere a timpului. Dar care pot fi decisive tocmai ca să treacă timpul ăsta pârdalnic mai frumos. Și cât de cât ideal mai eficient pă linie dă relație reciproc avantajoasă.

Aceste 210 secunde să fie de liniște. De nebăgare-n seamă. De lăsat în pace. Pe cine să lași în pace? Pe domnul. Pe vecinul de dormitor. Pe partenerul de relație. Care tocmai a terminat să se uite la un meci. De regulă, de fotbal. Lasă alea 210 secunde să treacă. Până să îl întrebi ”gata, s-a terminat meciul?”. Și apoi să îi ceri ceva sau să îi dai de făcut ceva. Sau pur și simplu să vrei să povestești ceva cu el.

Știi ce înțelege el din întrebarea ta, care vine cam la sfert de secundă după fluierul de final? ”Gata cu rahatul ăla de meci, tolomac coclit, care îți pierzi vreme cu porcării de astea?”. Cam așa înțelege. Mă rog, ceva de genul. Plus, minus. Așteaptă alea 210 secunde.

Lasă-l întâi să iasă din starea de meci. Cât încă-i pe adrenalina aia de suporter. Care, știu, n-are nicio explicație rațională. Căci cât de tolomac să fii să îți pierzi cam 2 ore din viață să te uiți la alți tolomaci (gelați, de cele mai multe ori) cum aleargă o bășică cu pătrățele?

A tăbărâ pe tolomacul (tău) de suporter înainte de a ieși din adrenalina aia de meci nu înseamnă că faci altceva decât să îl iriți. Că încă e pă bagabonțeală. Dacă i-a câștigat echipa, se simte euforic #cumva că și el a contribuit (cu berile alea băute, probabil). Dacă i-a pierdut echipa, se simte nervos că de ce nu a schimbat antrenorul sistemul și alea alea. Bref, tolomacul (tău) este și DUPĂ finalul meciului într-o dispoziție de suporter.

Adică este ÎN POVESTEA LUI. Aia de meci. Care cel mai probabil ție nu îți place. Și pe care nu o înțelegi. Dar este povestea lui. Din care el, tolomacul (tău), se simte parte. În care el, tolomacul (tău), este personaj.

Lasă-l deci alea 210 secunde. Pe ceas. Să își revină. Să îi mai treacă adrenalina. Dacă poți și mai mult. Câteva minute bune. Și abia apoi lovește-l cu ce ai tu de zis sau de făcut. Va fi mai bine. Spre foarte bine. Și obții și rezultate mai bune decât să îl iriți prea repede.

Închei această – că nici nu știu cum să îi zic… – însăilare de cuvinte cu o discuție între Radu Cosașu și Andrei Pleșu.
– Radule, ce aș câștiga dacă m-aș uita și eu la fotbal, așa cum faceți voi?
– Andrei, nu știu ce ai câștiga. Dar habar nu ai cât pierzi.

Aia zic.