De regulă, ajung primul la sediu la Kooperativa 2.0. Ca pensionarul, știi cum zic. Că oricum mă trezesc fără ceas pe la 6 și un pic.
Cum ajung, mă duc direct să îmi prepar o cafea, ca tot omul. Și, în timp ce aștept să se facă, umplu cu apă recipientul ăla de la espressor.
Mă gândesc la colegii care o să vină după mine și cărora le arde buza după o cafea. Și să nu piardă vremea cu umplutul ăla. Mi se pare absolut firesc să fac asta.
Azi dimineață am făcut fix la fel. Și, brusc, am avut un flash back. Din urmă cu mai bine de 10 ani.
Eram la un amic la firma lui. Avea vreo 10 angajați atunci. Ajunseserăm primii la birou. Și ne-am dus să ne facem cafea. Când să dea drumul la aparat, amicul se enervează când vede că recipientul de apă e gol.
– Iar mi l-au lăsat ăștia gol! Băi, și dacă nu le spun mereu și mereu să nu mai facă căcaturi de astea!
M-am uitat ciudat la ele. Adică, pe bune, cum să te enervezi atât de tare pe o chestie atât de mică? Și de firească, la urma urmei, într-o firmă. Atenție, io vorbesc. Care încep să sobor sfinți din ceruri și să dau cu ei de terra din te miri ce. Dar izbucnirea lui mi s-a părut total ciudată.
Îl văd că pune în recipientul ăla un pic de apă. Cât să ne facă alea două cafele. Pentru el și pentru mine.
Îl întreb mirat de ce nu umple tot recipientul, dacă tot suntem acolo.
Se uită superior la mine și zice:
– Când o să ajung io să lucrez pentru angajații mei, nu invers, atunci să știi că închid firma și plec în munți.
Mi-a lăsat un gust amar întâmplarea aia. Poate și de aceea nu am mai ținut legătura cu el.
Ne-am reîntâlnit după niște ani buni. Se întâmplase fix cum a zis atunci: a închis firma. Faliment. Și el s-a dus nu în munți, ci în ceva retreat. Cu yoga, mindfulness, de astea.
Nu mi s-a părut împăcat cu el. Deși se sforța să arate că e zen, că s-a luminat, de astea. Folosea tot felul de expresii de alea de le găsești în tot felul de cărțulii și broșurele cu iluminări spirituale. Sau cum li se zice.
Dar nu era ok. Așa l-am simțit. Că se forțează singur să creadă că îi este bine în viața lui.
Ultima dată când am auzit despre el a fost întâmplător. Într-o discuție (ca să nu îi zic bârfă) cu niște amici comuni. Cică s-ar fi angajat într-o corporație. Care l-a trimis undeva în Serbia. Și se pare că îi merge bine. Doamne-ajută.
Aia zic.