Da, bine, e aşa cum spuneţi voi: noi, „ăştia mari”, cu facultăţi şi şcoli înalte, cu joburi şi alte preocupări de adulţi serioşi şi la casa lor le ştim pe toate. Inclusiv când vine vorba despre ce este mai bine pentru copiii noştri. Pe care îi iubim aşa cum nu credeam niciodată înainte de a-i ţine pentru prima oară în braţe că o să fim în stare să îi iubim. Ei sunt universul nostru, sunt centrul existenţei noastre. Aşa că, nu-i aşa, trebuie ca noi, cei mari, să ştim mai bine decât ei, cei mici, ce e mai bine pentru ei.

Şi aşa şi este, teoretic am avea dreptate. Numai că, vedeţi voi, sunt anumite momente în care „profesorii” din noi trebuie să se aşeze în banca vieţii şi să ia notiţe de la cei mici. Care sunt, dacă îi lăsăm, surse de splendidă desfătare şi ştiinţă într-ale trăitului frumos :) Doar dacă decidem că, măcar din când în când, merită să îi ascultăm şi să băgăm la cap ce vor ei să ne „predea” :)

Eu, ca părinte, exersez de multe ori această schimbare de roluri. Şi mă aşez cuminte în acea bancă atât de frumoasă atunci când ne asumăm faptul că, uneori, copiii noştri sunt mai deştepţi decât noi în anumite privinţe. Şi mă las purtat de sentimentul mândriei de a fi părintele unor copii pentru care viaţa este mult mai frumoasă atunci când joaca de a fi serios este sinonimă cu a fi serios atunci când te joci :)

Zilele trecute am primit o astfel de lecţie din partea unor copii. Nu mă aşteptam la asta, recunosc. Adică plecasem pe ideea că noi, cei mari, o să le arătăm celor mici cum se face. Ne şi pregătisem, mă înţelegeţi, cu nişte „strategii”, cu research, alea alea, aşa cum am fost învăţaţi să facem atunci când mergem să „predăm” ceva. Doar că, odată ajunşi la faţa locului, ne-am dat seama că mai bine îi lăsăm pe cei mici „la catedră”, iar noi să devenim învăţăcei. După cum vă raportez mai jos :D

Am acceptat provocarea Hochland din două motive: 1. îmi place enorm să răspund unor provocări care mă scot din rutina de zi cu zi 2. era vorba despre a-mi arăta talentele culinare când vine vorba despre făcut sandwichuri pentru cei mici (capitol la care, fără nici un pic de modestie o spun, sunt şef suprem la mine acasă :D). Aşa că am decis să fac echipă cu Radu şi să jucăm rolul tăticilor pe care mămicile i-au lăsat să se descurce cu cei mici, în timp ce ele se răsfăţau pe undeva prin oraş. Mă rog, rolul… De parcă nu facem asta des amândoi… :))

Aşa că ne-am pus pe treabă. Cei de la Hochaland au avut grijă se ne ofere Caşcaval Felii, „baza” sandwichurilor, plus alte ingrediente, ca să avem material de lucru, cum ar veni. Am făcut noi o strategie cum că ar trebui să facem cam atâtea tipuri de sandwichuri, să diversificăm paleta, să mixăm mai multe ingrediente, de astea de oameni mari. Şi, înainte de a intra piticii în scenă, eram foarte optimişti că o să facem o figură frumoasă. Ceea ce am şi făcut. Doar că nu aşa cum ne-am imaginat noi :D

Căci cei 4 copii cu care am executat prea-frumoasele sandwichuri ne-au dat clasă. Şi au refuzat cu un elan categoric să meargă pe variantele propuse de noi, venind în schimb cu nişte variante care ne-au lăsat cu gura căscată :)) Drept pentru care – cu experienţa noastră de tătici la purtător – am schimbat din mers strategia şi ne-am lăsat pe mâna lor.

Să vă spun că am mâncat o creaţie sublimă pe care am botezat-o imediat „CaşcaBudincă”? :)) Sau că am avut parte de un sandwich cu extra-caşcaval (în sensul că pâinea era doar un pretext pentru ingredientul principal)? Sau că am testat ÎN EXCLUSIVITATE un sandwich cu caşcaval şi cu mure (care nici nu a fost rău, ca să o zic pe aia dreaptă)? Başca faptul că ouăle pe care ne-am gândit noi, cei mari, să le folosim la sandwichuri au devenit dintr-o dată… glazură pentru sandwichurile gândite de copii :))

Pe lângă bucuria lor că au fost lăsaţi să fie „chefs” de data asta, pe lângă aerul serios cu care muşcau din creaţiile proprii, m-a încântat încântarea lor când ne dădeau nouă, celor mari, să gustăm din sandwichurile pe care le-au făcut. Adică nu ne lăsau să ne deranjăm noi cu atâta muncă, ci ne dădeau ei, din mânuţele lor, sandwichul şi, după ce luam o îmbucătură zdravănă, aşteptau cu ochii mari verdictul. Care, fireşte, era invariabil „foarte bun!”. Căci nu le-am fi putut refuza plăcerea unui review pozitiv pentru nimic în lume :))

Ce vreau eu să înţelegeţi din ce vă spun mai sus aş sintetiza în cele trei idei de mai jos. Pe care vă invit să le consideraţi ca pe o invitaţie la o joacă serioasă alături de copiii voştri.

1. Implicaţi-vă copiii în bucătărie. Bine, nu ceva complicat, ci ceva care să îi atragă şi care, foarte important, să le ofere posibilitatea de a vedea repede rezultatul muncii, ca să zic aşa. Iar nişte sandwichuri cu caşcaval pot fi nişte modalităţi excelente de a face acest lucru.

2. Lăsaţi-i să zdurde în imaginaţia lor. Şi ce dacă tu, ca părinte, consideri că nu merge caşcavalul cu mure? Merge, cum să nu meargă?! Ţi-o spune maestrul bucătar cel mai frumos din lume, copilul tău :) Lasă-l să se joace. Pentru el e muncă. Şi apreciază-i munca aşa cum se cuvine.

3. Mâncaţi alături de ei. Dacă tot aţi muncit împreună să realizaţi aceste opere de artă culinare, de ce să nu faceţi din momentul gustării lor un prilej de a fi împreună? :) Pentru că – să ţineţi minte asta! – există o veche zicală, care se regăseşte la toate culturile, într-o variantă sau alta, care spune aşa: cei care mănâncă împreună, rămân împreună.

Poftă mare, stimabililor! Căci o să aveţi. Mai ales să, dacă o să faceţi ce v-am spus mai sus, o să vă „mâncaţi” copiii din ochi şi cu sufletul :)