Eram la birou. Și făceam ce făceam zi de zi, adică, cu o anumită periodicitate (cam la 1 oră și jumătate), verific mailurile.

Și, printre multele altele, am deschis mailul de la Adelina Pavelescu. Care conține textul de mai jos.

Și m-am oprit imediat din tot ce făceam. Și am recitit textul. Și m-am încruntat bucurându-mă. Și m-am bucurat încruntându-mă.

Bucurie, pentru că tare drag îmi este să văd oameni care gândesc așa, care vor să construiască lucruri, nu doar să le dărâme. Căci mare nevoie avem de constructori într-o și pentru o nație pentru care demolarea oricui, oricând și oriunde pare a fi pretext de imn național neoficial.

Încruntare, pentru că Adelina pune degetul pe niște răni teribil de dureroase ale sistemului de învățământ de la noi, pe care noi nu prea le mai vedem, ne-am obișnuit cu ele, dar ea, de ”dincolo” le vede cu ajutorul perspectivei de la distanță și le zice cum le vede.

Am rugat-o pe Adelina să mă lase să public textul ei. Am forțat nota, știu. Pentru că ce zice ea mai jos este extrem de personal.

Și, după o scurtă ezitare și un pic de lucru pe text, Adelina a fost de acord să îl public. Motiv pentru care o salut cu deosebit respect pentru curajul de care dă dovadă.

Iar pe voi, cei care măcar din când în când îmi faceți onoarea să mă citiți, vă rog să vă gândiți cum ați putea să o ajutați pe Adelina să se întoarcă acasă și să facă ce și-a propus: o școală altfel.

Vă mulțumesc.

---

Iau din urmă newsletterele domnului Cristi și am ajuns la cel din 12 decembrie. Am dat click pe link-ul către scoala9.ro și am citit toate cele 3 ediții de frici.

Și m-a luat plânsul. De nervi. Pentru că nu pot să cred că lucrurile astea încă se întâmplă, că unii așa-ziși profesori vin la ore să-și hrănească ego-ul și că noțiunile de psihologia copilului le sunt total străine.

Că habar nu au cum să vorbească cu un copil și să îi înțeleagă problemele, darămite să îl ajute.

Frica mea cea mai mare în școală a fost însă aceea de părinți, nu de profesori.

De mama mai mult. Pentru că nu exista să iau note mici. Și aici mă refer la orice sub 9. Iar dacă era 9 nu era bine… și dacă era 10 așa era normal.

Am urât învățatul pentru că mi s-a impus cu atâta ardoare. Când luam 8 îmi era frică să spun. Și nu spuneam până la ședința cu părinții, când afla mama oricum. Și mă întreba înainte de ședință dacă am ceva să-i spun. Și nu-i spuneam.

Îmi era frică. Deși știam că atunci când se întoarce acasă se termină ori cu palme, ori cu pedepse. Dar amânam până în ultimul moment.

Și din asta mi se trage faptul că acum de cele mai multe ori îmi înghit cuvintele, iar când vreau să spun că ceva mă deranjează, nu pot, pentru că îmi e frică de repercusiuni. N-am curaj și mă doare de mor.

Cu toate că reacțiile mamei la eșec nu erau tocmai cele mai potrivite, știu că făcea lucrurile astea crezând că e spre binele meu, ca foarte mulți alți părinți, care au crescut și ei la fel.

Lovitul și pedepsitul copiilor sunt boli grele ce atârnă de societatea românească de mult înainte ca părinții noștri să se fi născut.

Așa au crescut și bunicii și străbunicii noștri. Cea mai mare bucurie a mea în prezent este aceea că mama e deschisă să învețe și să accepte că există și alte metode de creștere a unui copil.

Deși eu nu îi am încă pe ai mei și mulți spun că lucrurile astea nu trebuie programate, cred cu tărie că trebuie. Nu programate, dar cel puțin pregătite temeinic.

Pentru că dacă plănuiești să faci un copil, dar nu știi foarte bine ce să faci cu el, atunci poate că ar trebui să mai aștepți și să mai înveți puțin. Mai ales că acum sunt atâtea oportunități de învățare.

Nu mai locuiesc în țară din 2016. La început am spus că nu mă voi întoarce niciodată să îmi cresc copilul acasă, în sistemul ăla de învățământ care sperie copiii, deși vei citi mai jos că atunci când am făcut afirmația asta, m-am uitat pe mine, am aruncat într-o cutie visul pe care îl aveam când eram studentă.

Dar proiectul celor de la Școala9, printre altele, m-a făcut să mă trezesc la realitate.

Așa că vreau să mă întorc acasă. Și vreau să studiez învățământul românesc actual. Materii, programe, metode.

Ca să pot crea o școală altfel, pentru copiii mei și ai prietenilor mei. O școală non-formală, fără note, fără teme, unde copiii și adolescenții să vină cu drag.

Unde evaluarea se va face pe alte criterii decât o lecție spusă pe dinafară, fără să fie înțeleasă.

Unde problemele la matematică rezolvate de prieteni sau copiate nu sunt mai bune decât o temă nefăcută din cauză că lecția nu a fost înțeleasă.

O școală cu profesori care să aibă ca scop înțelegerea elevilor și livrarea materiei prin metode potrivite fiecăruia.

O școală unde Matei nu e prost pentru că a luat 4 la matematică, în condițiile în care desenele lui sunt de expus în muzeu, unde Ioana nu e mai deșteaptă decât Ana, pentru că ea a luat cu două puncte în plus la compunerea despre toamnă.

Unde copiii să citească cu drag, de drag, nu pentru că „trebuie”. Știu că e nevoie de timp mult și dedicare și încă încerc să descopăr modalitățile prin care voi face asta, dar chiar dacă-mi va lua 5, 10, 15 ani, la un moment dat o să îmi realizez acest vis.

În facultate am luat 8 la planul de carieră atunci când am spus că vreau să fac asta.

Mi s-a râs în nas. De către un sociolog, care vorba aia…should have known better. Proiecte de genul acesta, al celor de la școala 9, îmi dau o palmă peste ochi și îmi amintesc de ceea ce mi-am promis că o să fac. 

Dacă vrei să mă ajuți, poți să-mi trimiți un mail pe adelina.pavelescu@gmail.com și să îmi spui ce crezi tu că nu e ok la sistemul actual de învățământ din România.

Mulțumesc.