Există trei tipuri de tați în România. Tu în care categorie ești?

Am participat la un workshop pe tema concediului paternal, organiza de Itsy Bitsy și susținut de IKEA. Și, cum ascultam eu ce ziceau specialiștii pe acolo pe subiectul în cauză, mi-am dat seama că eu nu am nici o legătură cu ce se povestea pe acolo. Să vă explic.

Una din concluziile unui studiu (realizat de postul de radio Itsy Bitsy) era că tații nu vor să intre în concediu paternal pentru că 1. le este frică să ceară șefului acest concediu 2. sunt multe hârtii de completat 3. le este frică de ce o să creadă alții despre ei (plus alte câteva motive de astea cel puțin ciudate pentru mine…).

Să le luăm pe rând. Cu mine ca subiect principal.

Nu mai am șef de peste 15 ani (aș zice vreo 20, dar parcă aș fi prea bătrân…). Drept pentru care hai să zicem că nu am cum să înțeleg un astfel de argument. Deci nu îl comentez mai mult de atât. Deși aș putea să mă lansez într-o teorie despre cât de trist este să lucrezi într-un loc de muncă unde să îți fie frică să îți ceri un drept legal. Dar nu fac, știți cum zic.

Sunt multe hârtii de completat. Nu am mai multe informații despre studiul în cauză, dar pun pariu o focă deșălată contra unui tirbușon din botox că tații au declarat asta bazat pe o presupunere, nu pe informațiile în fapt. Pentru că, dacă ar fi să comparăm cu maldărul de hârtii de completat în alte chestiuni ale vieții noastre, asta cu concediul paternal este apă de ploaie de vară.

Mi se rupe de ce cred alții despre mine la modul suprem. Nu spun că este bună atitudinea asta. Dar nici să îți refuzi imensa bucurie de a petrece mai mult timp cu copilul tău nu este cea mai bună atitudine (ca să nu zic mai rău). Adevărul, ca în orice lucru în viață, este undeva pe la mijloc, desigur.

Mi se pare că toate scuzele astea de a nu petrece mai mult timp cu copilul tău (căci, în esență, despre asta este vorba, oricum  întoarcem) sunt unidirecționale, ca să le zic așa. Adică tații se gândesc DOAR la ce ar pierde. Și nu se gândesc nici un milimetru la ce ar câștiga. Căci, nu-i așa, atunci când cu adevărat vrei să iei o decizie competentă, astea sunt talerele balanței.

Iar pe partea de câștigat, dau cuvântul unui amic. El s-a aflat fix în tabăra taților care au răspuns la chestionarul despre care discutăm. Căutând motive să nu și argumnete să nu și scuze să nu. Până a fost obligat (nu intrăm în detalii) să petreacă o perioadă cu copilul lui de câteva luni.

Băiiii, ce bou am fost că nu am făcut mai repede asta!”. Dap, asta a fost concluzia lui. Pentru că și-a dat seama că nimic, absolut nimic în lumea asta nu poate să îi aducă bucuriile pe care ăla micu ți le livrează constant, amestecate într-un formidabil cocktail de frici, angoase, nedormiri și schimbat de scutece puturoase, dar numai ca rezultatul final să fie o explozie permanentă de dragoste pentru copil, pentru familie și, în cele din urmă, chiar pentru tine, ca tată.

Între timp, amicul în cauză și-a dat demisia de locul de muncă (ăla care îi crease toate acele ”ciuntiri” ale trăirii adevărate). Și lucrează ca freelancer. Câștiga mai puțin ca înainte. La bani mă refer. Căci câștigul celălalt, în plan uman, este incomparabil. Ia calculați și voi, zic.

La workshopul cu pricina, am avut și eu o intervenție. La capitolul ”cum facem ca mesajele bune să ajungă la cât mai mulți tați?”. Și am zis, în mare, cam cum vedeți mai jos.

Atunci când vrem să transmitem un mesaj de conștientizare (hai să îi zicem așa, deși nu îmi place în mod special termenul), este neproductiv să îl transmitem la toată categoria de public. Aplicat la subiectul în cauză, irosim multe resurse dacă vrem să transmitem mesajul către ”tați”, către toți tații din România.

Mai bine (și aici intervine know-howul meu de consultant) stăm o leacă și cugetăm. Și încercăm să înțelegem care este cu adevărat publicul nostru țintă. Ca într-o campanie de marketing. Căci, nu-i așa, și lucrurile bune pe care le facem ar fi excelent să le vedem ca pe niște produse, pe care să le ”vindem” unui public țintă.

Din perspectiva segmentării, din punctul meu de vedere, sunt trei categorii de tați, după cum vă zic mai jos. Apropo, eu când scriu chestii despre parenting aici pe blog, cam tot segmentarea asta o folosesc.

Categoria 1. Tații-tați. Că nu știu cum să le zic altfel. Suntem (căci mă introduc lejer și pe mine în această categorie) cei pentru care a nu fi implicați 100% în creșterea copiilor este pur și simplu un non-sens. Nu există în ADNul nostru așa ceva. Noi gândim foarte simplu: este copilul meu, cum să nu fiu tată pentru el?!

Ați înțeles, sper, categoria, nu mai insist. Din punct de vedere al transmiterii mesajului, nu prea suntem în publicul țintă. Pentru motive evidente: noi știm deja ce avem de făcut. Și chiar facem.

Categoria 2. Tații-părinți. I-aș caracteriza pe scurt așa: ”am făcut copilul, e al meu, îi mai iau câte un cadou din când în când, dar în creșterea lui nu mă bag, e treaba doamnei; dacă mă solicită ea, mă bag, dacă nu, nu”. Adică e mai mult părinte (oficial, pe acte), decât tată din categoria 1.

Aici este o pâine comunicațională de mâncat, ca să îi zic așa. La greu, chiar. Pentru că vorbim despre niște tați care nu își dau seama cât de importantă este implicarea lor în creșterea copilului. Nu discutăm de ce (aș paria pe atmosfera din familia lor când erau ei mici…), doar constatăm.

Aceasta este categoria care ar trebui targetată, din punctul meu de vedere. Pentru că vorbim despre oameni care ori nu știu ce au de făcut, ori nu și-au pus problema că ar putea face ceva, ori – și poate asta este cel mai important – nu conștientizează că a fi tată înseamnă o misiune pentru toată viața, nu doar pentru cât e ăla micu mic.

Ca tehnici de comunicare către această categorie, eu propun argumentația de genul ”dacă nu faci, atunci o să” și, după caz, ”dacă faci, atunci o să”.

Pentru că a zice doar ”ar fi bine să petreci mai mult timp cu copilul tău”, crezând că o să înțeleagă el ce vrei să zici este pur și simplu o irosire de resurse. A zice ”ar fi bine să petreci mai mult timp cu copilul tău pentru că lipsa ta, a tatălui, din creșterea lui o să îi creeze niște probleme pe viitor” este cumva altceva. Adică aduci în discuție nu vinovăția, ci responsabilizarea. Sau cel puțin încerci.

Este, din experiența mea, cea mai bună modalitate de a-i face să se implice mai mult. La articolele pe care le-am scris cu această segmentare în minte am avut extraordinar de multe reacții de genul ”of, nu mi-am dat seama, chiar nu mi-am dat seama…”. Tipul de reacție pe care îl vrem, de altfel.

Categoria 3. Tați-soțul soției. Pe scurt este genul ”fă, treci și spală copilul, dă-mi de mâncare și du-te cumpără-mi și bere”. Chiar nu are rost să discutăm aici. Din punct de vedere comunicațional, reursele pe care le irosești să targhetezi această categorie sunt imense. Iar rezultatele absolut minuscule.

În concluzie, nu poți să îi targhetezi pe toți. Sau, mai dur, nu poți să îi salvezi pe toți. Așa că trebuie să alegi. Altfel, dacă încerci să îi salvezi pe toți, ai mari șanse să nu prea salvezi pe nici unul

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *

This site uses Akismet to reduce spam. Learn how your comment data is processed.