Am trei copii minunați. MINUNAȚI! Încă din liceu știam că ce trebuie să fac eu în viață este să fiu, înainte de orice, tată. Și, mai apoi, bunic. Și m-am pregătit tot timpul pentru aceste clipe. Dar tot m-au luat prin surprindere. Tot m-au bulversat teribil. Tot mi-au dat viața peste cap. Doar că în sensul bun. În sensul aproape perfect, aș putea spune.

Unul din lucrurile pe care le-am înțeles din postura de tătic a fost ceva care m-a făcut să îmi iubesc mama și mai tare. Chiar dacă, din păcate, ea nu a mai apucat să afle asta, iar eu nu am apucat să îi spun (cel mai mare regret al vieții mele, de altfel…). S-a dus mult prea repede, înainte de a fi bunică…

Probabil cel mai la îndemână exemplul pentru subiectul pe care îl abordez azi este cazul când copilul se îmbolnăvește și trebuie, ca părinte, să îl obligi să ia un medicament, care vine să agaseze și mai tare copilul și așa chinuit de boală deja, vina pe care o simți că îl faci să sufere este îngrozitoare. Deși știi că asta trebuie să faci, că este spre binele lui. Dar tot te chinuie. Tot te macină.

Când am pățit prima dată asta, când a trebuit să îl forțez pe Alex să ia un antibiotic, mi-am adus aminte de mama când făcea același lucru cu mine. Atunci mă enerva groaznic, nu înțelegeam de ce mă obligă să sufăr (cred că i-am și spus că nu o mai iubesc…). Acum înțeleg că eu, copilul, sufeream, dar că mama suferea mult mai mult decât mine.

Mi-e teribil de dor de acele clipe… Mi-e dor să spun mamei ”te rog, ia-mă la rost…”. Dar sunt clipe care au trecut și pe care le aduce, din când în când, în viața noastră pentru că ne ajută să ne trăim prezentul cu mai mult drag. Sunt clipe care atunci ni s-au părut dure, urâte, groaznice chiar și care acum, trecute prin sita vieții, par prilejuri numai bune de o dulce melancolie…

Vina de a fi părinte vine la pachet cu această calitate. Nu pentru că este un fel de blestem pe care trebuie să-l purtăm, nici pe departe așa ceva! Doar că asta se întâmplă în realitate, ca părinte te simți vinovat nu neapărat pentru ce decizie ai luat pentru copilul tău, ci pentru că te gândești că ai fi putut lua o decizie mai bună.

Cam asta ar fi, în esență, vina pe care o simte un părinte: că nu este îndeajuns de bun pentru copilul său.

Recomand tuturor părinților care se simt așa să se uite nu la ce ar fi putut face, ci la ce au de făcut în continuare. Căci trăitul în prezent privind spre trecut este ucigător pentru construcția viitorului. Mai ales când vorbim despre viitorul copiilor noștri.

Treceți peste clipele de îndoială! Treceți peste vină! Folosiți aceste sentimente ca un fel de ”combustibil” pentru ce aveți de făcut! Folosiți aceste sentimente ca să vă motiveze să mergeți mai departe și să fiți cât de buni puteți fi în ”meseria” de părinte.

Căci, dragilor, după mintea mea asta este cea mai bună strategie pe care puteți să o abordați: să fiți nu părintele perfect, ci cât de bun părinte puteți fi pentru copiii voștri. Căci nu perfecțiunea voastră ca părinte este obiectivul, ci o viață mai bună pentru copiii voștri. Pentru că, în primul rând, este despre ei, nu despre voi :)

Sigur, există și părinți care cred că tot ce fac ei este bine. Părinți pentru care singura incertitudine legată de modul în care își cresc pruncii este că cineva pune la îndoială perfecțiunea lor. Pe mine mă sperie părinții ăștia. Mă sperie rău...

Alex Zamfir m-a invitat în emisiunea lui de la Itsy Bitsy, unde am povestit despre mai multe lucruri despre ce înseamnă a fi părinte. După mintea mea, desigur. Enjoy :)

https://youtu.be/_eAn1OBGZSA