Marturisesc: am fost sexist. Dar, in apararea mea (atata cata poate exista, desigur), eu fac astfel de lucruri spontan, nu le gandesc, asta-i stilul.

Eram in parcul de joaca din cartier. Eu citeam. Patri alerga pe acolo cu niste copii. Si brusc ma trezesc cu o mamica suparata foc proptita in fata mea. Cica Patri l-a lovit pe baiatul ei.

Mamicile de pe banca de langa mine (nu stiu cine sunt, nu prea imi place sa socializez cu oamenii doar pe motiv ca sunt parinti) au sarit sa ii spuna cucoanei ca nu e adevarat, ca cei doi copii, al meu si al ei, s-au au ciocnit din greseala, in timp ce alergau.

Plictisit (ma rog, dorind sa revin mai repede la excelenta carte pe care o citesc – o termin si apoi va raportez), o chem pe Patricia si dau decisiva subtila:

– Iubita mea, nu te mai juca cu el, joaca-te cu alte fete.

Mamica nervoasa a ridicat fruntea triumfatoare, intelegand ca adevarul ei a biruit. In timp ce mamicile-ajutatoare de pe banca vecina, dupa cateva secunde de debusolare, au inceput sa rada.

De prisos sa va spun ca dupa aproximativ 4,36 minute, baiatul a venit din nou la Patri si a intrebat-o daca mai vrea sa se joace cu el. Patri a dat din umeri indiferenta. Ceea ce in limbajul copiilor inseamna “mdea…”. Si au inceput sa se joace. Nu ca fetele, nu ca baietii, ci ca niste copii.