Am ajuns să citesc ”Livrescu” pentru că m-a obligat autorul. Serios, așa s-a întâmplat. Căci împricinatul autor, pe numele lui de civilie Mihail Soare, m-a combinat în niște mailuri în așa hal încât nu am putut comite neobrăzarea livrescă de a nu-i citi cartea. Una din cele mai bune decizii de lectură pe care le-am luat în ultima vreme. Căci – vă spun din start, ca să decideți dacă vreți să citiți în continuare ce am de zis sau nu – mi-a plăcut foarte tare cartea. Ba chiar declar răspicat: este cea mai bună carte de autor român pe care am citit-o în ultima vreme.

Mihail o comite grav pe partea de construire a unei lumi cu o personalitate deșănțată de-a dreptul. O comite grav de tot. Căci m-a făcut să vreau să merg și eu acolo, pe urmele Colonelului. Adică nu, nu pe urmele lui, ci alături de el, să stau la un pahar de vin cu el, să mă uit cu o curiozitate teribilă la el, ca să înțeleg mai bine complexitatea personajului. Căci Mihail a reușit un lucru teribil, din punctul meu de vedere: m-a făcut să vreau să intru în carte, să fiu personaj, ca să mă înfrupt cât mai temeinic din acea atmosferă.

Foarte bine construite personajele. Unele de referință, zic. În special personajul principal. Nu zic neapărat că este un tip simpatic Colonelul. Ba pe alocuri e chiar enervant. Doar că este un spectacol. La care te uiți cu un amestec de sentimente (am vrut să folosesc mixed feelings, dar mai dă-i dreaqu cu americana lor!) dintre care spicuiesc: enervare (doamne ce cretine personaje a reușit Mihail să creeze), curiozitate de-a dreptul biologică (soția Colonelului este de pus în insectar, jur!), simpatie (Pictorul este bețivanul ăla de îl vrei la orice chef, clar) zeflemea împroșcată (Popa este un cretinel masiv, dar excelent conturat) și alte sentimente de astea nu are rost să le mai înșir, căci v-ați prins.

Unul din punctele foarte tari ale cărții (deși nu este foarte vizibil) este talentul cu adevărat special al autorului pentru enumerații. Rar vezi așa ceva. Căci Mihail își exersează acest talent de cele mai multe ori la modul enervant. Foarte enervant. În sensul că îl apucă talentul, dacă îmi permiteți expresia și știu că mi-o permiteți, mai ales când vine vorba despre mâncare. Iar atunci când vezi aproape o pagină de înșiruiri de alea, alea, alea, alea îți vine să te ridici ca la peluză și să îi cânți un neoș ”Lasă-neeeeeeeee, lasă-neeeeee!”.

”Livrescu” este una din acele rare cărți care mă enervează când se termină. Pentru că se termină. Și pentru că știi, simți cu acel feeling de cititor care a intrat în carte până la prăsele că atâta este tot. Că după aia nu mai are cum să vină o parte a doua sau ceva. Sau, mă rog, ar putea să vină. Dar ar fi păcat. Pentru că îmi permit cu aroganța-mi funciară pe care o exersez permanent și cu rezultate corespunzătoare să spun că este imposibil să refaci atmosfera aia odată ce am întors și ultima copertă. Imposibil.

Și despre câte cărți putem zice asta într-o viață?