Dragilor,

Știu că unii dintre voi o să vă enervați corespunzător pe mine când vă spun că sunt în Londra, la Cupa Mondială de Rugby, dar îmi asum acest risc. Și o fac la modul cel mai chinezăresc cu putință: cu gura până la urechi :)) Căci îmi propun să mă bucur de acest sejur de foioioioioi! O să am, pe linie de rugby, două meciuri ale României (miercuri de la 22.00 cu Franța pe Olympic Arena și duminică de la 16.30 cu Irlanda pe Wembley, vedeți că le puteți urmări pe Digi Sport), două musicaluri (Wicked și War Horse), plimbări, respirat aerul Londrei și, firește, bere, multă bere :) O să vă raportez din când în când despre cum se combină toate acestea. Cu drag, firește :D

Astăzi vă spun ce am pățit aseară. Mă rog, mai degrabă azi dimineață, căci am ajuns pe aeroportul Stansted după aproape de miezul nopții. Plecasem cu Ryan Air, pentru că ora de decolare a fost la fix pentru mine (ora 22.00, ora României), având în vedere că am avut multă treabă ieri. Zborul absolut ok, fără nici o problemă, ba chiar m-am bucurat că am ajuns cu 20 de minute mai devreme față de ora anunțată inițial. Mă și vedeam mai repede la hotel, să prind mai mult somn. Și niște bere, firește :D

Doar că socoteala românului ajuns în Londra nu prea s-a potrivit cu cea am găsit în târgul Stansted, ca să zic așa. Căci, odată ajunși în zona de verificare a documentelor, am văzut cam cea mai mare coadă la pașapoarte din viața mea. Și am umblat ceva prin lumea asta. M-am dezulmflat. Și mi-am zis în barbă că, așa ochiometric, stăm cel puțin o oră până să trecem de filtre.

Dar lăsați coadă. Căci din sistemul de sonorizare a început la un moment dat să bipăie ceva, enervant de tare. Și o voce de doamnă, calmă și cu un accent englezesc de cartier (adică nu cum vorbește Anthony Hopkins în filme :D) ne zicea că s-a declanșat fire alarm, dar că să stăm liniștiți că nu-i stres. Aha, ok, deci e foc pe undeva prin aeroport, în înghesuiala aia de niște mii de oameni, dar noi să stăm liniștiți.

După câteva minute, o altă voce ne informa că nu în sectorul nostru s-a declanșat fire alarm, așa că putem să stăm și mai liniștiți. Jur că mai bine tăcea decât să ne tot spună să stăm liniștiți, cu tot cu bipăitul ăla enervant :)

Partea bună a fost că, deși, cum ziceam, era o coadă kilometrică, sistemul de organizare englezesc a funcționat brici și în mai puțin de 20 de minute eram trecut de filtre, cu pașaportul verificat. Iar mi-am zis că imediat ajung la hotel. Nope. Căci la ultima poartă (de aia electronică) ca să ieșim din terminal, altă aglomerație. Și niște tipi îmbrăcați cu veste de alea de personal de aeroport agitați pe acolo, vorbind la stații.

Aceeași voce calmă cu accent ne informează: sorry că vă ținem, stați calmi, nu-i panică, dar tocmai ce am întregistrat o security breach. Mno, asta cu breșa de securitate i-a dat peste mufă fazei cu incendiul. Ne uitam unii la alții mirați, unii cu o ușoară stare de panică pe față (cine știe prin ce o fi trecut altă dată cu anunțuri de astea). Din fericire, după vreo 10 minute, poarta s-a deschis și am ieșit, în sfârșit, din aeroport.

Mă uit pe ceas. Era trecut bine de miezul nopții, ora Londrei. Mă uit după un taxi. Pauză. Văd niște autobuze parcate pe acolo, dar fără șofer. Dibuiesc un nene de ăla cu vestă portocalie și mă duc să îl întreb cum aș putea să ajung la Premier Inn. El îmi zice agitat că trebuie să vină ceva shuttle și îmi arată vag o direcție, după care pleacă agitat. Io mă uit ca prostul în direcția aia: nimic. Parcarea pustie.

Mă enervez (vorba vine, eram deja chiar amuzat :D) și mă uit pe hartă. Și văd că Premier Inn e la vreo 15 minute de mers pe jos (ehe, ce ți-e și cu hărțile astea dacă te uiți doar așa, centimetric, la ele…). Și decid: mă duc pe jos. Fac o plimbărică, trag o gură de aer înainte de culcare, de astea. Și plec.

Merg io vreo 5 minute și încă nu eram ieșit din zona de parcare a aeroportului. Când văd un gard. După care strada. Șoseaua. Fără trotuar. Doar drum :)) Bre, îmi zic, e dată dracului asta. Ia hai să mă duc eu înainte, cum îmi arată harta, că ajung eu cumva. Și merg.

Are rost să vă spun că tot drumul de la aeroport la hotel l-am făcut pe lângă șosea? Căci nu era nici un trotuar nicăieri? Și că mă flashuiau în draci șoferii, pe sistemul ”alo, șefu, vezi că nu ești la Poplaca aici”? :)) Dar io, ca chinezu, înainte.

Când a trecut prima mașină de poliție prin dreptul meu și i-am văzut că încetinește un pic, am scos telefonul și m-am prefăcut foarte preocupat de studierea lui. Și mașina a trecut mai departe. Am văzut a doua mașină de poliție mai din timp, venind de pe sensul celălalt, așa că am repetat figura cu telefonul. Și m-am făcut că nu îi văd. Nu am reacționat nici când, după ce au încetinit, au băgat un ușor semnal acustic. M-am făcut că nu am treabă cu ei. Păi ce treabă să am io, turist inocent, pe la 1 noaptea, pe un drum unde nu era trotuar? :))

În fine, ajung la hotel. Fix când intru în parcarea hotelului, văd shuttle busul de la aeroport care oprește în fața intrării hotelului :)) Coboară o singură persoană. O grecoaică. Ajunge în fața mea la recepție. Acolo nițică agitație: căzuse sistemul online, ceea ce însemna că totul trebuia scris cu pixul și cu foaia. Eu mă așez în spatele ei, cu pașaportul în mână și mă uitam pe pereți.

Îmi vine rândul. Mă apropii de recepție și zic un internațional ”Helloooo!”. La care tipul de la recepție mi-o izbește: ”Bună seara, bine ați venit la Premier Inn”. Român. Adrian. Cu care, desigur, am făcut o poză pentru posteritate :D

Simpatic hotelul, nu am ce să reproșez. Adică ba da: faptul că nu era mini-bar în cameră (chiar nu am mai văzut așa ceva…). Deci, no beer before sleep pentru chinezu. Ceea ce m-a făcut să mă trezesc mai repede dimineața :)) Cum era să refuz un mic dejun de ăla englezesc, de zici că e prânz pentru muncitorii în construcții? :)) Nu aveam cum, vă dați seama. Domnișoara care m-a condus la masa mea și care a aflat că am venit pe jos de la aeroport pe la 1 noapte s-a uitat mirată la mine și mi-a zis că am fost very lucky pentru că nu m-a oprit poliția. Și că, cel mai probabil, erau ocupați cu agitația de la aeroport. Altfel mă și vedeam făcând un selfie cu un echipaj de poliție britanică :))

Ca să vă zic și partea de bani, am plătit 85 de lire pe o cameră. Dar, tradus, am plătit 85 de lire ca să dorm 4 ore. Că mai mult nu am putut, pentru că nu m-a lăsat ceasul biologic de România :)) Este drept, însă, că mi-am scos banii cu plimbarea despre care v-am povestit, cu întâlnirea cu Adrian și, mai ales, cu sentimentul că sunt în Londra și că mai pe seară văd Stejarii în acțiune cu Franța!

Cam atât deocamdată. Stați pe aproape că vine cu povești noi zilele astea. Vă pupează tata chinezu!