„V-aţi uitat, măh, pe radare? Sau pe ce siteuri vă uitaţi voi să vedeţi cum o să fie vreme? Că io m-am uitat pe vreo două şi acolo zice că o să plouă în seara asta. Mno…”

Cam astea erau discuţiile ieri seară, în backstage la Jazz TM. Mai ales după ce, cu o seară înainte, ploaia a cam stricat socotelile organizatorilor, deşi aceeaşi ploaie a prilejuit nişte momente splendide, cu nişte spectatori hardcore, cărora – pardon my French – li s-a rupt în 23 de ploaie şi au stat nemişcaţi (unii chiar şi-au pus scaunele în cap!) ca să vadă concertul până la capăt. Căci, stimabililor, atunci când organizezi un concert în aer liber (muuuuult mai mişto din multe puncte de vedere decât unul indoor), oamenii sunt sub vremuri şi sub vreme, niciodată invers!

Aşa, într-o notă pseudo-filosofică (ca să nu ziceţi că am venit acilea numai ca să beau bere :D) interesant cum în această epocă a tehnologiei şi a te miri ce-urilor care se inventează în fiecare săptămână, gen, oamenii tot spre cer ridică ochii şi speră :)

Pe la ora 18.00 a tras o ploicică mică. Am încruntat un pic sprânceana. Dar, optimişti (căci altă variantă nu aveam, mă înţelegeţi), am zis că trece până la ora 20.00, când urmau să înceapă concertele din a doua seară de Jazz TM. Şi a trecut, ţucu-i stropii ei de ploaie :)) Aşa că la 20.00 fix (unul din lucrurile mici, teoretic, care mi-au plăcut enorm la organizare, faptul toate concertele începeau la ora stabilită) au urcat pe scenă cei de la Blazzaj.

Puţină lume prezentă. Deşi, având în vedere că spectatorii erau răsfiraţi prin toată zona, erau, totuşi, câteva sute. Unii dintre ei – un grup compact de vreo 15 tineri – erau fanii trupei sau ceva, căci bobinau masiv pe toate piesele. Au fost ok, îi ştiam, au fost numai buni ca să încălzească atmosfera.

Între timp – şi pentru că vremea devenea din ce în ce mai deschisă – lumea a început să vină. Aşa că, atunci când cei de la Neil Cowley Trio au urcat pe scenă, aveam public de un concert corespunzător, ca să zic aşa. Un jazz foarte simpatic făcut de cei trei, dar fără să intre în nuş ce profunzimi. Adică au pus un zâmbet masiv pe faţa tuturor şi au creat la mare fix acea energie care trebuie să fie la un astfel de concert. Cu un Neil Cowley care a cântat splendid la pian şi care s-a lipit imediat de public cu nişte glumiţe de alea englezeşti despre vreme („aşa arată vara englezească, lumina ai mică dintre nori este soarele noastru„), cu auto-ironie,  cu nişte mici săgeţi la adresa colegilor de scenă, un showman foarte, foarte bun. A ajutat şi dinozaurul ăla de jucărie de îl avea pe pian, că ne-a făcut pe toţi să ne întrebăm care e faza cu el :)) Era al fiului său, urma să aflăm :)

Apoi ne-am pregătit toţi pentru Al Jarreau. Noi şi cei vreo 5.000 de oameni care s-au strâns între timp. Unii, mai în vârstă, fani de când lumea, emoţionaţi că, în sfârşit, o să îl poată vedea. Alţii doar curioşi să vadă acest nume care era pe buzele tuturor în urmă cu nişte ani. Şi, câţiva, prezenţi doar pentru că au vrut să fie şi ei parte din feelingul ăsta foarte fain de concert în aer liber :)

„Hello, Timişoara! I love your spirit! I wanna move here!„, a spus încă de la început Al Jarreau, în uralele spectatorilor. Sunt sigur că cei mai mulţi din public şi-au zis că o bagă cu PR-ul de zice aşa. Dar noi, cei câţiva care am avut ocazia teribilă să stăm un pic de vorbă zilele astea cu Al Jarreau în backstage, ştim că, desigur, a fost şi PR ce a zis el, dar că a fost şi o rostire în public a ceea ce ne-a spus de mai multe ori: pur şi simplu îi place foarte tare Timişoara, oamenii de aici, „you have good souls, people„. Ne-a spus la un moment dat că ar vrea tare mult să se întoarcă aici şi să cânte la Operă. O să vă spun într-un alt material mai multe despre discuţiile cu Al Jarreu şi despre cât de emoţionat am fost când am dat mâna cu el :)

Concertul a fost un eveniment. Hai să zicem aşa: erau două categorii de public, cei care îl ştiau şi care abia aşteptau să îl vadă şi cei care nu îl ştiau de nici o culoare. Pentru ambele categorii, Al Jarreau a fost de nu se poate.

Cei care am crescut cu el ne uitam cu drag şi cu nostalgie. Sigur că nu mai putea să ia notele cum le lua pe vremuri, sigur că vocea îi era altfel decât o ştiam, sigur că se mişca pe scenă cu greutate, dar, doamne, ce spectacol… Câtă energie de aia vitală, câtă dragoste pentru ceea ce face, câtă plăcere de a cânta… Splendidă combinaţia între muzica în sine şi poveştile (în lipsă de alt termen mai bun o să le zic aşa) motivaţionale pe care ni le spunea. Iar improvizaţiile vocale pe care le făceau au fost un fel de cireaşă pe tort, iertată-mi fie expresia. Un concert eveniment, trust me.

Extraordinară chimia cu trupa lui. I-a pomenit pe fiecare în parte de mai multe ori, mulţumindu-le şi lăudându-i, iar ei îl mâncau din ochi, zâmbindu-i cu toată faţa, rar vezi o asemenea relaţie. Şi am văzut ceva concerte la viaţa mea. Tot ce făcea trupa îl avea în centru pe Al Jarreau. Suna naşpa spus aşa, ştiu, dar chiar mi-e greu să vă explic feelingul ăla pe care îl transmiteau că Al Jarreau cântă ce vrea, face ce vrea pe scenă, iar ei, instrumentiştii, se iau după el la fiecare mişcare, într-un fel de improvizaţie continuă, dar pe o structură pre-stabilită. Foarte faină această chimie!

„Thank you, Norbert, thank you very much„, a spus Al Jarreau de mai multe ori, stârnind mirare în rândul spectatorilor, care nu ştiau cine o fi Norbert ăsta. Dar noi ştiam: vorbeam despre Tako, organizatorul şef al festivalului. Şi, aşa cum o să vă raportez eu în interviul pe care i l-am luat, Al Jarreau avea dreptate :)

Cam aşa a fost în a doua zi de festival. Vă las şi cu selecţia pe care am făcut-o (foarte greu!) din pozele realizate de Flavius Neamciuc şi Seba Tătaru.

JazzTM este un festival organizat de Primăria Municipiului Timişoara şi produs de PLAI. Parteneri media: Jazz Culture, Muzica de Vest, Mixtopia şi Observator Cultural.