Când un blogger semnează un contract pentru o campanie, există stabilit clar ce are de făcut: trebuie să scrie 2 postări, să bage pe facebook, pe twitter, alea, alea. Numai că, vedeţi voi, din când în când există campanii în care bloggerul nu poate face asta. Nu poate face doar atât. Pentru că e prea frumos ce se întâmplă. Şi atunci calcă pedala de acceleraţie. Şi nu mai numără ce scrie în contract. Căci foaia aia de hârtie este ceva doar pentru contabilitate şi pentru juridic. Nu pentru coracon :)

Când am primit propunerea să intru în excelenta campanie #ShareTheSofa a celor de la Heineken, nici măcar nu am studiat foarte atent despre ce este vorba. Căci relaţia mea cu Heineken este una în care sunt 100% sigur că nu o să mă bage, indiferent de campanie şi de idee, în ceva ce nu mi-ar plăcea. Aşa că, dacă vreţi, dau mereu un „Like” pe încredere. Şi zic „da”. Şi abia după aia mă uit ce am de făcut :))

Habar nu am avut că o să mă prind atât de tare această campanie. Ştiam că va fi una faină, dar asta nu mai este nici o surpriză când vorbim despre Heineken, un brand cu o viziune de marketing fabuloasă (daţi un search după Heineken aici la mine sau pe blogdebere.ro ca să vă convingeţi). Dar nu ştiam că va fi o campanie atât de faină.

Hai să nu vorbesc aşa la modul general. Şi să vă spun ce mă „doare” pe mine. Adică ce am păţit eu în campania asta. Pe lângă faptul că am avut ocazia să îi iau la întrebări pe marii fotbalişti care au participat la campanie (şi de câte ori ai şansa în viaţă nu să îi întrebi – căci asta poţi face oricând -, ci ei să îţi şi răspundă?), pe lângă faptul că am primit răspunsuri de la Morientes, Hierro, Crespo, van Nistelrooy, Kluivert, di Matteo, Luis Garcia, Belletti (doamne, ce jucători…), eu am păţit mai mult de atât: nu vă pot descrie surpriza care m-a pleznit când am primit la birou un colet din partea Heineken, l-am deschis şi înăuntru era un tricou cu autograful lui Ruud Gullit :)

Credeţi că asta a fost tot? Adică, gata, pe sistemul „Heineken has left the 2.0 building„? Nope. Căci la finala UCL dintre Real Madrid şi Atletico Madrid, pe care am văzut-o împreună cu bloggerii participanţi la campanie, cu câţiva jurnalişti şi cu reprezentanţii brandului, ghiciţi cine a venit să se uite alături de noi? În Bucureşti. Alături de noi. Însuşi Ruud Gullit. Şi a venit şi Dan Petrescu. Şi a venit şi Ştefan Iovan. Şi eram şi noi pe acolo, rânjind fasolea până la urechi şi bucurându-ne ca nişte copii ce suntem ori de câte ori avem ocazia să punem mâna şi coraconul pe o „jucărie” de asta :D

„Sigur„, vor spune unii, „mare brânză că aţi respirat acelaşi aer cu Gullit vreo 3 ore şi că v-aţi făcut poze cu el şi alea, alea„. Nu e mare lucru, desigur. Căci nu e ca şi cum viaţa noastră s-a schimbat radical, străfulgerată de o înţelegere decisivă a liantului cosmic sau ceva. Doar că nu despre aşa ceva este vorba. Ci despre acele chestiuni care, în imensă măsură, ne fac să fim ceea ce suntem, pe fiecare dintre noi, şi pe care chestiuni, în lipsă de altceva mai bun, le numim amintiri. Căci amintirile noastre despre noi şi despre alţii ne fac pe noi să fim cine suntem şi să vedem lumea aşa cum o vedem. Iar cei de la Heineken mi-a oferit o amintire splendidă. Pentru care le mulţumesc cu mare drag :)

Cum să nu am nişte amintiri extraordinare de la ziua mea de anul trecut, care s-a nimerit fix în timpul unui meci, ocazie cu care am primit splendidul tort pe care îl vedeţi mai jos?

Cum să nu am nişte amintiri extraordinare când la nişte meciuri păţim tristeţi, dar şi bucurii în comun, cum ar veni?

Cum să nu am nişte amintiri extraordinare, când inclusiv barbă mi-am lăsat pentru Heineken? =))

Cum să nu am nişte amintiri extraordinare, atâta vreme cât – mă ştiţi doar! – pentru mine mixul de prieteni, bere şi fotbal este de o năvalnică intempestivitate? :D

Pentru toate aceste amintiri spun din nou şi din tot coraconul: mulţumesc, Heineken! Şi vă provoc să îmi spuneţi că nu am dreptate să spun asta :)

PS Aş comite o gravă eroare (şi nu prea îmi stă în caracter, mă înţelegeţi :D), dacă în acest context nu aş mulţumi celor de la Oxygen PR, în special Ruxandrei, pentru încrederea pe care mi-au acordat-o permanent că nu o să fac de telecomandă brandul :)) Şi pentru că au bobinat constant nişte campanii de mare, mare angajament, care – da, ştiu, mă repet, esquize me! – o să rămână forever în amintirea acestui degrabă hlizitoriu şi băutor de bere blogger, care se semnează pe numele său de civilie asumată, Cristian China-Birta :)