– Sicrie albe aveţi? – întreabă mama, care se pregăteşte să îşi îngroape fiica. Domnul de la pompele funebre îi arată câteva exemple într-un catalog. – Vreau ceva mai sofisticat, nu aşa de simplu. Domnul întoarce câteva pagini din catalog şi îi arată câteva modele extravagante. – Vreau să ne-o amintim pe Maria aşa pură cum era, pentru că ea trebuie beatificată pentru sacrificiul ei – şi mama începe un discurs îngrozitor, preamărind moartea fiicei sale, care a plecat acum în ceruri. Se opreşte brusc şi începe să plângă, frângându-se toată…

Scena de mai sus are loc pe finalul filmului „Patimile Mariei”, regia Dietrich Bruggemann, văzut aseară la TIFF 2014. A fost, pentru mine, The Scena filmului. În care, dacă mai era cazul (având în vedere că mi-a plăcut cum a pus problema şi până atunci în film), Franziska Weiss (mama) mi-a confirmat că este o mare, mare actriţă. Şi, aşa cum se întâmplă îndeobşte în cazul marilor actori, m-a făcut foarte curios şi vreau să o văd în mai multe filme.

„Patimile Mariei” este un film interesant. Nu ca intensitate a sentimentelor pe care ţi le trezeşte. Sau, mă rog, nu aşa funcţionează chestiunea la mine. Căci sunt imposibil de impresionat când vine vorba despre imbecilitate de sorginte religioasă (familia din centrul filmului este una de dreaptă credinţă sau ceva, pentru care Roxette este muzică satanică), pentru că am trecut de ceva anişori de acel punct în care astfel de cretinisme reuşeau să mă enerveze. Acum le ignor, căci ştiu că nu poţi schimba nimic la oamenii ăştia.

Mi-a plăcut ideea regizorului de a echivala cele 14 momente ale Drumului Crucii cu 14 momente din viaţa Mariei, o adolescentă căreia familia şi popa îi toarnă în cap abureli de astea religioase cu sacrificii and shit, care într-un final duc la moartea asumata a fetei, un fel de sinucidere prin renunţarea la viaţă, dacă vreţi.

Filmul nu a reuşit să mă ţină tensionat pe tot parcursul lui. Pentru că, dat fiind contextul în care se întâmpla ce se întâmpla, a fost nevoie de multe scene cu umplutură religioasă, care pe mine m-au cam plictisit. Dar, presupun, în cazul celor pentru care „scrie în Biblie” înseamnă mult mai multe decât pentru mine feelingul este cu totul altfel.

Interesant film, oricum. Merită văzut şi de cei care – aşa cum spunea Luis Landero – sunt, asemeni mie, nişte atei, dar nişte atei nepracticaţi, căci şleahta asta (în care mă includ lejer şi pe mine) poate vedea, din nou, cât de imbecilizatoare este religia administrată precum perfuzia, „ia de aici, taci şi nu comenta, că eşti păcătos de când te-ai născut, deci suferă!„. Cum, cred, va fi tulburător pentru cei cu credinţa la purtător, cum ar veni.

Oricum, repet, Franziska Weiss este motivul pe care vă recomand cel mai tare să mergeţi să vedeţi filmul. O mare, mare actriţă.