Cu ochii în lacrimi şi înghiţind în sec, se uită după copiii care au ieşit pe uşă, după ce l-au îmbrăţişat şi l-au sărutat. Nu zice nimic. Se luptă doar cu emoţiile, care îl fac să respire greu. Cu unii dintre elevi se va vedea după vacanţă. Pe alţii îi va vedea doar în amintire. Căci, pentru aceştia din urmă, misiunea lui s-a încheiat. El este Dascălul.

Cam aşa se termină documentarul „Etre and avoir”, al lui Nicolas Philibert, văzut acum câteva minute la TIFF, cu o scenă care ne-a smuls şi nouă, spectatorilor, câteva lacrimi. Căci ne uitam la dascălul francez cu ochii în lacrimi şi ne gândeam doar „ferice de cei care au avut norocul să aibă o asemenea sursă de lumină sufletească atunci când erau mici„. Şi, unii dintre noi, ne-am dus discret cu gândul la unii dintre dascălii noştri, care – acum o putem recunoaşte, suntem mari, nu mai poate nimeni să ne ruşineze pentru astfel de momente de slăbiciune! – ne-au marcat viaţa. Şi le-am mulţumit, în gând şi cu mult, mult drag.

Documentarul este unul splendid. Nu are rost să caut alt cuvânt. Aşa că îl folosesc din nou: splendid! Cu dascălul ca personaj principal, dar nu pe sistemul să apară în toate cadrele şi să fie vedeta filmului. Nici pe departe. El este prezent tot timpul, dar discret, de multe ori doar ca voce, în timp ce imaginile îi arată pe elevii săi, unii de doar câţiva anişori, alţii pregătindu-se pentru ciclul gimnazial (căci vorbim despre o zonă izolată din Franţa, cu elevii de toate vârstele într-o singură clasă).

Răbdarea de care dă dascălul dovadă, iscusinţa cu care reuşeşte să aplaneze conflictele dintre copii, discuţiile pe care le are în particular cu fiecare dintre ei sunt tot atâtea lecţii despre cum ar trebui să fie un dascăl care să îţi rămână pentru totdeauna în amintire.

Iar copiii care apar în filme sunt superbi, aşa cum toţi copiii sunt, doar că, din păcate, noi, fiinţe mult prea ocupate ca să ne trăim cu adevărat viaţa, nu reuşim să le vedem superbia decât extrem de rar şi doar când cineva ne trage de mânecă. Un astfel de moment al tragerii de mânecă este şi filmul „Etre and avoir”. Căci Nicolas Philibert a reuşit performanţa de a face camera invizibilă pentru cei mici, deşi (după cum lesne ne putem da seama), erau nişte cabluri pe acolo, nişte lumini, câţiva oameni „străini”. Cu toate acestea, copiii ne livrează nişte mostre de „asta este lumea nostră” absolut fabuloase. Râzi cu lacrimi la numite faze, înghiţi în sec la altele, slobozi o lacrimă la câteva.

Vă recomand cu mare drag să vedeţi documentarul dacă îl prindeţi. Şi, dacă nu simţii şi voi acel nod în gât, vă rog să îmi bateţi obrazul :)