În aceste zile intense de TIFF 2014, am reuşit, printre picături, să particip la o singură ediţie TIFF Lounge, căci aşa mi-am făcut programul, să văd cât mai multe filme. Ediţia la care am fost prezent i-a avut ca invitaţi pe Alexandru Belc şi Tudor Giurgiu.

Aflăm că în România există un “mare ecran” la 350.000 de oameni, în vreme ce în Cehia există unul la 50.000 de oameni. Suntem pe ultimul loc în Europa, desigur.

Alexandru Belc ne-a povestit despre documentarul “Cinema Mon Amour”. Documentarul s-a filmat în mai multe oraşe din ţară. Dă exemplu oraşul Arad, care are un cinematograf funcţional, doar că “primarul nu ştie ce să facă cu el“. Cinematografele s-au transformat în bingo, discoteci, case de schimb valutar şi fiecare chiriaş a lăsat pagube în urmă, zice el. “În plus, multe contracte erau atât de prost făcute, încât la un moment dat chiriaşul a putut să cumpere spaţiul pe bani foarte puţini“, adaugă. Unele cinematografe au fost transformate în biserici, spre exemplu în Timişoara şi în Cluj-Napoca.

Alexandru ne vorbeşte despre cinematograful din Piatra Neamţ, unde administratorul îşi iubeşte cinematograful, a refuzat chiar să se mute în Italia cu familia ca să încerce să salveze cinematograful, împreună cu cei doi angajaţi. Zice că a fost cel mai emoţionant moment în timpul în care a filmat pentru documentar.

Tudor Giurgiu zice că ideea documentarului care să susţină proiectul Salvaţi Marele Ecran a pornit de la frustrarea că avem mulţi cineaşti buni, dar că nu mai avem cinematografe în ţară, unde publicul să poată vedea filmele lor. “Erau peste 450  de cinematografe în 1990, acum mai sunt doar 30“, zice Giurgiu. Spune că şi-a dat seama că filmuldocumentar nu era de ajuns, aşa că s-a ajuns la ideea platformei online. Obiectivul campaniei este să convingă autorităţile locale să redeschidă 10-12 cinematografe, care să intre în circuitul de filme.

“Pot să acuz cu uşurinţă generaţia veche pentru că nu a înţeles că cinematografele trebuiau privatizate“, zice Tudor Giurgiu, criticând proasta administrare a statului. “Era nevoie de clădirile care adăposteau cinematografele pentru alte scopuri“, mai spune el, de aceea au dispărut.

Un jurnalist străin pune o întrebare de bun simţ: “Cum se poate ca România să aibă regizori care câştigă premii internaţionale şi să nu aibă unde să îşi prezinte filmele?“. Mno, colegu, welcome to the mioritic spirit, ce să zic. Giurgiu i-a răspuns cam aşa: multe dintre cinematografele private nu vor să difuzeze filme româneşti, nu le pasă de ele. “Publicul românesc are nevoie de filme româneşti, le vrea“, adaugă el, dând ca exemplu filme româneşti care au avut un număr foarte mare de spectatori. “De aceea avem nevoie de cinematografe din reţeaua naţională, care să difuzeze aceste filme româneşti“, concluzionează.

“Dacă vorbim despre business, modelul pe care noi l-am propus este ca autoritatea locală să investească în infrastructură, iar pe partea de echipamente, de aparatură, să poată apela la fonduri naţionale, pentru că sunt mulţi “specialişti” care îţi spun că îţi dau super-tehnică şi, de fapt, ei vin cu filme trase de pe internet“, mai spune Giurgiu. “Costă cam 50.000 de euro pe cinematograf tot echipamentul necesar“, ne spune el.

Cam la atât am stat, după care a fugit la încă un film :)