„Doamnă, uite asta am înţeles noi că ai vrut să spui matale cu cântecele tale, rogu-te dă-ne o părerea dacă-ţi sunt pe plac. Noi ne-am străduit să îi facem pe oameni să îşi aducă aminte cu drag de matale şi să îţi mulţumim că ai existat, cândva, în viaţa noastră„.

Cam aşa mi s-a părut că vorbesc, fără să rostească aceste cuvinte, membrii Bălănescu Quartet, care au prestat în faţa timpanelor şi a sufletului meu aseară, în cadrul TIFF, un concert intitulat „Maria T”. Am ajuns din întâmplare la concert, mai mult forţat, căci abia sosisem în Cluj-Napoca – sunt blogger oficial al Festivalului şi al dreaqu de mândru de asta! – şi încă nu mă dumirisem cum e cu programul, alea, alea. Concertul lui Bălănescu era sold out de multă vreme, desigur. Aşa că mă gândeam cu tristeţe că „na, dacă ai ajuns aşa târziu, chineze, ai ratat-o pe asta„.

Doar că astrele şi sorţii şi ce mai vreţi voi au ştiut că îmi va plăcea foarte tare concertul şi au complotat să ajung acolo. Forţat, dus pe sus. Aşa că, fatalist convins fiind, m-am lăsat dus de unul din acele valuri pe care viaţa, din când în când, ţi-l aduce în faţă şi pe care simţi că trebuie să mergi oriunde o să te ducă. Aşa am ajuns la concert, sub ameninţarea cu „măh, nu mai beau bere cu tine dacă nu te duci” venită din partea lui Dan Byron şi cu participarea mestrului Codruţ Dumitrescu, şef de trib la Overground Music (pe care l-am îmbrăţişat şi l-am sărutat pe obraji pentru că m-a obligat să văd concertul).

De fapt, dacă stau niţel să mă gândesc, ceea ce s-a întâmplat este cam în stilul TIFF. Adică, pentru că am mai văzut de astea în perioada Festivalului, te pregăteşti pentru ceva şi se întâmplă altceva, mult mai frumos. Sau crezi că poţi să îţi pui pofta în cui legat de o anumită chestiune, când poc nu numai că se întâmplă, ba chiar vine cu bonus. TIFF, frate! :D

Sincer vă spun că, în timp ce mă îndreptam către Casa de Cultură a Studenţilor, unde a avut loc spectacolul, în capul meu suna refrenul cu „o să vezi un experiment muzical interesant, cu Bălănescu and co luând nişte bucăţi din Maria Tănase şi prestând clasic pe ele„. Ehe, cât de departe de adevăr am fost…

Dacă o să mergeţi să vedeţi „Maria T”, să nu cumva să faceţi greşeala să credeţi că mergeţi la o chestie uşurică, aşa de trecut timpul şi de bâţâit capul melancolico-nostalgic pe ritmuri de Maria Tănase. Căci marea doamnă a cântecului românesc este prezentă acolo cam cum este prezentă o icoană în casa credinciosului: atotputernică, dar de pe alt tărâm; observând totul, dar nefăcând cu adevărat parte din viaţa omului.

Muzica Mariei Tănase a fost pentru Bălănescu Quartet (şi din punctul meu de vedere, desigur) o provocare. În sensul că muzicienii au înţeles că doamna le dă un test, cu zâmbetul ei ascuns tocmai în zâmbet şi le cere, ca o profesoară exigentă, dar corectă, să îi spună ce au înţeles ei din muzica ei.

Ce auziţi în concert este, din punctul meu de vedere, un omagiu adus Mariei Tănase. Dar nu doar atât. Nici pe departe doar atât. Ci, mai degrabă, o străduinţă splendid realizată de a arătat celor care mai vor să înţeleagă că atunci când muzica este făcută din tot sufletul, din toată fiinţa, cu toată fiinţa, ea nu moare niciodată. Şi că această muzică cerească poate fi înţeleasă de „păcătoşii” rămaşi încă pe acest pământ în miliarde de feluri posibile. Dar să însemne, mereu şi mereu, acelaşi lucru: splendoare.

„Cum ne-am descurcat, doamna noastră? Am înţeles bine ce ai vrut să ne spui? Am cântat bine cântecul matale?”

Maria T zâmbeşte aşa cum doar ea ştie să zâmbească. Şi nu zice nimic. Ştie că nu ea este cea care trebuie să dea verdicte. Ci noi, cei din sală. Dar nici noi nu zicem nimic. Aplaudăm de ne rupem mâinile şi, în drum spre ieşire, ne ştergem pe furiş o pârdalnică de lacrimă. Doamna zâmbeşte în continuare, undeva sus de tot. Probabil că nu va râde niciodată. Dar ne va înţelege mereu.

http://youtu.be/3MqIFA_DP5A