Papa Roach. O trupă care mi-a atras atenţia în urmă cu ceva ani, dar nu la nivelul de său fiu fan sau ceva. Nici măcar la nivelul la care m-aş fi simţit în stare să ascult un album cap-coadă. Îmi păreau ok, pe stilul care se cânta atunci, în anii ăia, dar erau la capitolul „printre alţii” in my musical book.
Zilele trecute am ascultat ultima lor producţie „F.E.A.R.”. Tot albumul. Cap-coadă. O premieră, vă daţi seama. Şi am rămas fix la aceeaşi părere despre ei. Au un loc rezervat, cu succes, aş putea adăuga, la capitolul „printre alţii”.
Muzica lor nu reuşeşte să se lipească decisiv de mine. Adică, altfel spus, nu cred că băieţii prestează rău. Doar că eu, în nimicnicia mea, nu reuşesc să empatizez muzical cu ei. Îi simt că se străduie, că au un sound bun, că emană o energie corespunzătoare, doar că toate cam trec pe lângă mine.
Asta nu înseamnă că m-a deranjat să ascult albumul. Dimpotrivă. A fost o doză binevenită de energie în seara în care l-am ascultat şi la birou, a doua zi, într-o pauză competiţională, cum ar veni. Dar nu m-aş mai simţi în stare de încă o audiţie. Căci nu îmi găsesc nici o motivaţie să fac asta…
http://youtu.be/X_zuC4rVvq8