O lacrimă i se prelinge discret în colţul ochiului. Dar nu îşi face probleme, căci rimelul ei waterproof de 542 de euro, cumpărat în vizita de lucru ministerială la Monte Carlo, îşi merită toţi banii, nu va lăsa nici o urmă. „Asta spre deosebire de urmele care o să rămână după mine în istoria patriei”, îşi spuse ea zâmbind şi simţindu-se brusc motivată de misiunea pe care o simte organic întru bunăstarea poporului. Din care popor, fireşte, face şi ea parte, recte, pe cale de consecinţă, trebuie avută în vedere şi bunăstare ei proprie şi personală. Căci aşa e firesc şi categoric democratic. Să bunăstărească toţi.

Poporul, ah poporul… În timp a ajuns să îl iubească. Aşa tăntălău cun e el, cu maneliştii şi cocălarii lui. La început îl dispreţuia. Păi cum, ce să îţi placă la neamul ăsta de fraieri, de pupincurişti şi de rataţi constant pe fibră naţională? Dar încet, încet  şi-a dat seama că urând poporul, se ura pe sine, căci şi ea, Elena Udrea, face parte din poporul ăsta. Ea e partea mai frumoasă, desigur, dar se pune şi asta. Aşa că a început să îi iubească pe români. Şi îi tot iubeşte de atunci încoace.

Acuma şefu’ a băgat-o pe asta cu solidaritatea. Care ei i s-a părut o idee genială. Ce poate fi mai frumos decât să fi solidar cu propriul popor? Şi cum şi ea face parte din acest popor, înseamnă că, ce dracu o fi aşa de greu de înţeles pentru unii, solidaritatea asta trebuie să se pogoare şi asupra ei. Adică ea nu are rate la bancă, nu are datorii, nu e stresată şi ea de toate aceste lucruri? Simte din nou cum o lacrimă i se prelinge din ochi, dar din celălalt ochi, ca să echilibreze lucrurile şi să nu forţeze prea tare waterprooful rimelului, că nu se face.

Da, decide ea brusc şi iremediabil, e timpul ca poporul să fie solidar cu ea, cu datoriile ei, cu problemele ei. Aşa e firesc şi categoric democratic. Ia telefonul în mână şi formează. „Prietene, hai să îţi povestesc cum e cu licitaţia aia. Dar presupun că vei simţi fiorul solidarităţii atunci când tratăm chestiunea în cauză”. „Doamnă, dacă solidaritate nu e, nimic nu e”, spune celălalt, calculând instant că solidaritatea lui cu Elena Udrea ar trebui să fie maxim 7% din întregul contract, aşa că e chiar mişto sentimentul ăsta de a face parte din popor.

Elena închide telefonul. Se uită distrată spre televizor, unde vede o ştire cu DNA care a mai interceptat ceva convorbiri cu nişte arbitrii şi şefi de cluburi. Zâmbeşte. Ştie că procurorii se ţin de plan şi că cel puţin până la sfârşitul anului solidaritatea sa cu poporul va funcţiona la parametrii maximi.

Şi schimbă pe Fashion TV.