M-a întors de la Sibiu, de la Festivalul Internațional de Teatru, unde am fost blogger acreditat. În postările mele anterioare ați putut vedea câteva impresii din prima zi și de la prima conferință de presă. Acum vă raportez despre alte lucruri minunate sau cel puțin interesante :)) pe care le-am experimentat.

În a doua zi de Festival am văzut o piesă extraordinară: ”Acasă de la tata”, în regia lui Alexandru Dabija și cu scenariul excepțional al lui Mimi Brănescu. Ce am văzut pe scena Teatrului Gong este exact ce am eu nevoie de la o piesă de teatru: să îmi spună o poveste ca și cum am fi între prieteni, fără fițe, fără scremeri de a te arăta intelectualist, absolut firesc și natural. Pentru că exact așa a fost ”Acasă la tata”. Cu un Marcel Iureș care parcă nici măcar nu joacă, care parcă a trecut din întâmplare pe acolo și s-a urcat pe scenă doar pentru a ne spune câte ceva. Un rol de om care nu prea le înțelege cum e cu cultura făcut cu o naturalețe de mega-actor. Gavril Patru, Gabriela Popescu, Ada Simionică, Șerban Pavlu (pe care l-am descoperit cu această ocazi și mi-a făcut mare plăcere), Mihaela Sîrbu și excelentul domn profesor făcut de Constantin Drăgănescu m-au fermecat total :)

Apoi am fost la ”Breaking the Waves”, în regia lui Radu-Alexandru Nica. Ocazie cu care am învățat că teatrul e frumos și pentru că înveți ceva și din ce nu îți place. Pentru că piesa nu mi-a plăcut. A fost ciudată, încărcată, intensă. Mi s-a părut că regizorul și actorii au încercat atât de mult și atât de des să arate că sunt buni și că au înțeles spiritul scenariului, încât au uitat să se bucure de simplul act de a juca. Sau cel puțin așa am înțeles eu. Oricum, a fost o experiență să văd o astfel de piesă. Și am înțeles că e foarte important să ieși din zona ta de confort, cultural vorbind, și să experiementezi lucruri noi, care pot funcționa ca termen de reper în comparațiile permamente pe care le facem când ne raportăm la ce înțelegem noi din întâmplările culturale de care ne lovim.

Duminică, la conferința de presă, am avut ocazia să mă înfior de două ori. Pentru că am ascultat-o vorbind pe Miriam Goldschmidt și am făcut-o cu absolută încântare. Pentru că doamna este fascinantă. V-aș povesti degeaba cât de complexe sunt cuvintele simple pe care le rostește, câtă încărcătură are la ea povestea unei simple imagini cu un câine. Trebuie să o ascultați vorbind pentru a înțelege de ce Peter Brook a găsit în ea expresia pe scenă a viziunilor sale.

Miriam a venit la conferință însoțită de Francesco Agnelo, partenerul ei de scenă în ”Warum, Warum”. Care ne-a tăiat respirația când a început să cânte cam cum vedeți mai jos…