Sunt clipe în viaţă când dintr-o dată întreg universul congnoscibil şi în potenţă ţi se dezvăluie brusc, într-o explozie de cunoaştere care te învăluie la fel cum o întreagă ediţie din „Le monde Diplomatique” învăluie un homeless prăbuşit într-o scară de pe Bd. Propăşirii. Dacă aş fi religios, aş zice că e ca şi cum te loveşte un fel de epifanie. Dacă aş fi astronaut, aş zice că e ca şi cum aş fi primul care ar păşi pe Marte. Dacă aş fi Becali, aş zice că e ca şi cum am înţeles de la prima lectură „Lacrimi şi sfinţi”. Dar nu sunt…
O astfel de clipă am trăit azi, 9 ianuarie 2008, în plin an al Şobolanului, când am înţeles perfect cine e Băsescu şi ce vrea de la noi şi de la viaţă.
Mulţumesc, tovarăşe Tismăneanu, şi primiţi, vă rog, prinosul meu de mulţumire. Şi poate, dacă aveţi timp, printre atacurile comuniştilor ăştia de sorginte nouă, să ne mai binecuvântaţi cu o altă epifanie de asta în care să ne explicaţi de ce Bahmuţanca îl iubeşte pe Prigoană, sau, mai simplu (că sunteţi cam ocupat), cum se face că „Dallas” de acum de pe Romantica nu are acelaşi rating ca pe vremuri. Cred că asemenea mărturisiri din partea dumneavoastră ar crea un interes cel puţin la fel de masiv ca şi devastatoare zicere despre Băsescu. Cu epifania de rigoare inclusă. Evident.