02.02.2008
Vania a fost, este şi, dacă ne dă cine trebe gândurile cele bune, va fi mereu unul dintre bloggeri mei de suflet. Scrie atât de frumos (că bine nu pot să zic) şi atât de pe suflet (că pe plac nu pot să zic) încât, cât aş fi io de chinezu, stau ca unul dintr-un grup de turişti japonezi cu gura căscată zâmbind secret şi cu bliţul suav atârnând în faţa lu’ Turnul Aifăl.
Văd că mai sus-numitele sentimente de frăţie bloggeristică sunt împărtăşite şi de fratele Vania. Mă rog, într-o oarecare măsură. Că el judecă după cu un alt calapod decât alţii şi cu o altă tărie decât ceilalţi. Şi nu ştii niciodată dacă te înjură cu mare drag sau te sărută părinteşte cu duşmănie. Că şi ăsta e farmecul lui, să-i spunem ca să ne dăm şmecheri, patriarhal.
Maramureşean fiind nu am cum să mă dezic de băutura naţională a Maramureşului. Şi, deşi, recunosc spăşit într-un fel de spovedanie alcoolistică, există nişte suc de prună în ADNul meu, sufletul mi-e a durere şi gura a uscăciune, pentru că de ani de zile papilele mele gustative nu s-au întâlnit cu cele 50 şi ceva de grade ale horincii. Nu am înţeles de ce, la un moment dat, fără preaviz, cum ar fi fost normal, sau fără un „băga-te-aş în Stella Artois”, cum ar fi fost firesc, corpul meu s-a revoltat spontan şi mi-a interzis definitiv şi irevocabil degustarea îndeletnicioasă a pălincii. Asta e viaţa. La ce te dedulceşti prea mult…
Aşa că acum beau vin, bere şi, aşa ca şi cum aş citi „Amintiri din copilărie”, dar scanate şi pe LCD, câte un J&B, care încearcă, străveziu ca şi sticla în care dormitează, să îmi aducă aminte de horinca cea degrabă vărsătoare…