15.12.2007

Îi ştiţi doar. Şi voi îi aveţi. Sunt acei humanoizi care nu îţi răspund la salut, nu îi auzi niciodată vorbind, îţi trântesc uşa de la scară sau de la litft în nas, deşi tu eşti cu mâinele pline şi chiar ţi-ar prinde bine un mic ajutor umanitar, care nu se vizitează şi nu vizitează pe nimeni. Ai zice că asemenea specimene nu ar trebui să aibă şi copii. Dar au. Dureros. Pentru că vezi în ochi odraslelor cum îşi face loc din ce în ce mai mult urâţenia părinţilor. Şi ţi se rupe sufletul. Pentru că unul dintre aceşti copii anul trecut mai încerca un zâmbet şi un „sărumana, nenea” stingher. Anul ăsta, însă, s-a şobolănit definitiv şi el…

Să nu credeţi că cei despre care vă vorbesc sunt dintre acei săraci, care îşi trăiesc zilele cum pot. La mine în scară unul dintre ei are Subaru Outback, iar ceilalţi doi maşini care nu se deosebesc nici un milimetru de ale noastre, ale celorlalţi. Şi ajungi să te întrebi de ce sunt aşa? De ce s-au transformat în şobolanii ăştia de oraş, cu ochi mici şi răi şi profund suspecţi de pierdere definitivă a abilităţii de articulare a cuvintelor? Suntem şi noi, ceilalţi de vină, i-am şobolănit cumva şi noi de au ajuns în halul ăsta? Avem fiecare dintre noi în ADN gena asta şobolănistică?

Nu-mi plac deloc şobolanii. Iar faţă de şobolanii umani am o oroare profundă. Pentru că mi-e milă. Şi de ei şi de noi.