03.12.2016

Ciudat rău albumul „Black Messiah” al lui D’Angelo, ciudat rău…

Află cum poți să câștigi o Dacia Duster Laureate și alte zeci de premii.

În mod normal, nu m-aş fi pus să ascult aşa ceva. Căci este atât de departe de zona mea de confort muzical de nu vă puteţi imagina… Doar că, aşa cum am spus, când mi-am dat seama că am devenit cam „scorţos” în materie de ce ascult, am luat taurul de coarne şi căştile de fir şi m-am apucat de împins limitele mele eufonice. Adicătelea m-am forţat să ascult şi lucruri pe care altfel nu mă trage aţa să le ascult.

Aşa am făcut şi cu „Black Messiah” al lui D’Angelo and The Vanguard. Ştiam clar că nu are legătură cu mine, dar tocmai de aia l-am ascultat. Şi, spre surprinderea mea, m-a surprins. Dar într-un fel pe care nu pot să îl explic. Adică am auzit acolo o împletitură de lucruri faine de tot – trupa care cântă în spatele lui este foarte bună! – şi de lucruri la care fac oareşce alergie auditivă – pe sistem de RNB…

Mi-a fost greu să ascult albumul până la capăt, dar am reuşit, fraţilor, am reuşit! :)) Vă spun însă că fără instrumentiştii pe care i-am auzit nu aş fi reuşit această performanţă. Căci ei au fost cei care, fix în momentul în care îmi ziceam în barba-mi „gata, nu mai pot!„, făceau un giumbuşluc pe stil de jazz şi îmi revenea energia. Numai că degeaba ai instrumentiştii aia lângă tine dacă tu o arzi cu vocea aia scremută, forţată şi cu nişte linii melodice, care pentru mine sunt sare pe rană.

Desigur, aceasta este părerea mea personală, de blogger bătrân şi cam închistat într-ale lui. Pe cale de consecinţă, deci, nu mă credeţi pe cuvânt şi ascultaţi şi voi albumul. Pe care, v-aţi prins, nu vi-l recomand :)) Aşa, ca notă, îi dau un 6,5, dar numai pentru că, repet, mi-au plăcut foarte tare instrumentiştii.

Încă ceva: am văzut că unii critici de pe dincolo, entuziasmaţi de acest album, îl compară pe D’Angelo cu Frank Zappa. Mereţi, măh… Ce-aţi fumat? Nici de glumă nu-i bună asta…

Piesa care mi-a stârnit cel mai puţin disconfort şi care aproape mi-a plăcut :)) este Betray My Heart, pe care o puteţi asculta mai jos, cu menţiunea că trupa sună, again, excelent.

Ce trebuie, de fapt, să înţelegeţi din ce vă zic eu aici? Că trebuie, măcar din când în când, să ne forţăm limitele. Nu doar în muzică :)

Despre autor: Cristian China-Birta

Blogger din 2007. Toamna :)) Antreprenor din 2009. Mândru membru al Kooperativa 2.0.

Despre „albumele de Sărbători”. Exemplu de „aşa nu” cu Ashanti şi LeAnn Rimes

Era chiar greu ca Total Recall cu Colin să se apropie de cel cu Arnold

Un comentariu

  1. joi, 26 martie 2015, 07:59

    […] am scris despre ”Black Messiah” al lui D’Angelo and The Vanguard că m-au spart instrumentiștii cât de bine sună, dar că partea vocală m-a iritat groaznic, […]

    Thumb up 0 Thumb down 0

    Răspunde

Lasă un comentariu

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *