Eram speaker. La un eveniment cu tineri despre oportunități în carieră.

La un moment dat sunt întrebat din sală despre influenceri. Că dacă e adevărat că unii dintre ei sunt fake. Răspund că da, că unii funcționează pe sistem din față zimbru, din părți timbru. Și că, din punctul meu de vedere, fac o mare greșeală.

Și zic: acest soi de schizofrenie, să fii cineva în viața reală și altcineva în viața de pe interneți, la un moment dat face să crape mintea și sufletul unora dintre ei.

Acesta a fost momentul în care un tânăr a luat microfonul și, cu un ton de furie abia reținută, m-a întrebat ceva. Ceva ce eu nu am înțeles. Adică am înțeles fiecare cuvânt în parte. Dar n-am priceput întrebarea.

I-am cerut lămuriri. Și, după un schimb de replici, în timpul cărora eu tot confuz eram și el din ce în ce mai nervos, m-am prins: l-a deranjat că – citez din el – am folosit o boală mentală ca să îmi argumentez eu părerile.

M-am mirat. Era prima oară când cineva era deranjat de ceea ce eu, de altfel, am zis-o de mai multe ori. În mai multe contexte.

I-am mulțumit tânărului pentru feedback. Și i-am promis că o să mă gândesc la ce mi-a zis. La care el mi-a replicat, foarte enervat în continuare, că ar fi bine să fac asta, să nu mai… și nu am înțeles ce a mai zis, că se îndepărta de mine. Mi-au zis alții, care au auzit ce a zis. Și nu a fost nimic de bine…

Am făcut cum i-am promis tânărului. M-am gândit la faza asta. Și am tras niște concluzii. Pe care ți le propun spre discuție. Că asta sunt, de fapt. Teme de discuții, care pleacă de la concluziile mele.

1. Am greșit fără să am habar că greșesc

Bine, e negociabilă chestiunea asta cu greșeala. Că am greșit în ochii tânărului și a celor care gândesc ca el. În ochii altora (și am zis multora povestea, tocmai ca să văd cum reacționează) n-am greșit cu nimic.

Dar ce vreau eu să supun atenției este asta: chiar dacă tu consideri că cineva greșește, oare nu ar fi mai bine să pleci de la premisa că greșeala este cu totul și cu totul neintenționată? Și să explici omului de ce crezi că greșește înainte de a-i da cu karata-n ontologic?

Toți greșim. Doar că unii mai vrem și să învățăm din greșeli. Doar că uneori trebuie să facem eforturi mult prea mari ca să învățăm în timp ce suntem certați. Iar mulți nu fac acest efort. Tocmai din cauza faptul că li se atrage atenția pe tonul ăla de sentință apriorică. Care blochează orice comunicare.

2. Publicul țintă devine din ce în ce mai important

Înțeleg prin public țintă publicul căruia i te adresezi sau, după caz, de la care obții anumite beneficii. Mă refer în acest caz la publicul țintă citit dintr-o cheie generațională.

În urmă cu vreo 20 de ani, diferența dintre generații nu era așa de mare. Acum, însă, suntem la limita de a vorbi fiecare generație o limbă străină pentru cealaltă. Cum a fost întâmplarea mea cu tânărul: înțelegeam fiecare cuvânt în parte, dar nu pricepeam ce vrea să îmi spună.

A face un soi de analogie cu schizofrenia nu aduce după sine niciun fel de problem pentru generația mea. Dar pentru cei tineri, iată, e cu probleme. Sau, mă rog, pentru o parte din această generație.

Cine are dreptate? E discutabil. Și nu discutăm asta aici. Ideea este să înțelegem cum gândește publicul țintă căruia ne adresăm și să procedăm pe cale de consecință, asta am vrut să subliniez.

3. Fiecare generație este produsul generației anterioare

De ceva vreme am devenit mare fan de generativitate. Care, pe scurt, înseamnă că vreau să ajut, atâta cât pot și sunt lăsat, generația următoare.

Pentru că simt un soi de vină: generația din care fac parte cred că a prăjit foarte mult generația care vine după noi.

Oare i-am protejat prea mult? Tocmai pentru că am vrut să nu le fie atât e greu cum ne-a fost nouă? Și, astfel, i-am văduvit de expunerea la ce înseamnă viața adevărată? Sau acest soi de ”coconaj” le-a oferit exact dezinvoltura asta mult contestată de unii și pe care eu o ador pur și simplu (tocmai pentru că noi n-am avut-o)?

Este generația tânără în stare și dispusă să munceasă la fel de mult pe cât am făcut-o noi? Dar oare merită să se înhame la o asemenea muncă? Și pentru ce și de ce să o facă? De ce s-ar epuiza așa cum am făcut-o mulți dintre noi, programați prostește social de cei dinaintea noastră și din jurul nostru, care nu știau că se poate trăi altfel?

Da, știu, poți să zici că am prea multă vreme să mă gândesc la mult prea multe. Așa și este. Fac asta. Din ce în ce mai des.

Iată, pornind de la o întâmplare relativ minoră în marea curgere a vieții fiecăruia dintre noi, m-am pus serios pe cugetat. Și am ajuns la concluzia că… n-am ajuns la nicio concluzie.

Dar mi se pare atât de frumos să ai timp, nervi, minte și suflet să cugeți… Ceea ce vă doresc și dumneavoastră.

Aia zic :)