Pe scurt, este vorba că, dacă faci mereu și mereu eforturi de a reveni la o stare de normalitate, la un moment dat o să te prăjești. Uneori grav.

Bine, aici discuția devine interesantă, dar tulburătoare. Căci ce înseamnă ”normalitate”? Cât de cât ideal ar fi ca normalitatea să fie ceva ce îți aduce pace și liniște în viață, într-un mediu cât mai stabil. Cumva, dacă normal ți se pare să bubui de agitație și de neprevăzut, apoi nu cred că ce povestim aici o să te ajute decisiv.

Doamne, dă să nu trăiesc vremuri interesante. Așa era vorba înțeleptului chinez. Care cred că tot la alostazie se referea. Doar că habar nu avea că așa îi zice.

Sigur că din când în când ieșim din graficul normalității. Că are grija viața să ne ofere cu o laxitate dezțelenită oportunități să dăm cu propria normalitate de pământ. Doar că astfel de momente ar fi bine să fie excepții. Regula de bază să fie normalitate aia. Care îți aduce pace și liniște în viață, într-un mediu cât mai stabil.

Chestiunea nu este una de aia aspiraținalo-unicornistică. Ci de neuroștiință. Căci solicitarea continuă a mecanismelor de reglare a organismului nostru (sarcină alostatică îi zice procesului) duce la o eliberare excesivă și prelungită a hormonilor de stres precum adrenalina și cortizolul. Și, din păcate, de multe ori toată daravera se termină cu epuizarea aparatului de stres însuși.

Așa zice Bruce McEwen. Cel care a inventat termenul alostazie. Adică allo=variabil + statis=staționare/oprire.

#AflateDinCarti din ”Mitul normalității” a lui Gabor Mate.

#RaftulLuiChinezu