Pârdalnic rău conservatorismul statusului mediu… Sau nu?
Pe scurt, înseamnă anxietatea pe care o resimte cel care aspiră spre o poziție socială, dar se teme să nu-și piardă drepturile pe care le are deja. Chiar dacă sunt mai puține și mai mărunte. Conservatorismul duce, deci, la un fel de frână de mână. Trasă chiar de cea sau cel care aspiră la mai mult. Dar cu frica inclusă că s-ar putea să piardă ceea ce are.
Statistic vorbind, cei mai mulți dintre noi rămân cu frâna de mână trasă. Și nu își asumă riscul de a pierde ce au ca să câștige un potențial beneficiu mai mare. Proverbiala vrabie din mână versus cioara de pe gard. Ce am observat eu că se întâmplă (că am o anumită vârstă, am avut timp să studiez chestiunea) în cazul celor din această categorie este că foarte mulți dintre ei rămân cu regretul. Cu întrebarea (care pe mine mă ucide doar să mă gândesc la ea…) ”cum ar fi fost dacă”. Iar asta le strică mult din calitatea vieții. Căci a te uita mereu la un posibil fost viitor înseamnă că nu îți trăiești cu adevărat prezentul.
Există și cei care-s mai fericiți. Cei care s-au împăcat cu statusul lor mediu. Și cărora nu le pare rău că nu și-au asumat riscul. Pe toți cei pe care îi știu din această semi-categorie sunt oameni tare cumsecade. Că nu știu cum să le zic altfel.
Există și cealaltă categorie mare. Din care fac parte cei care își asumă acest risc. Și își înving conservatorismul statusului mediu. Și fac pasul înainte. După care se întâmplă două lucruri: unii chiar câștigă ce și-au dorit, iar alții pierd și ce au avut. Deși pierzători 100% nu sunt. Căci unul din cele mai mari câștiguri pe care le poți obține în viață este să înțelegi că eșecul poate fi cel mai bun dascăl.
Anticii vorbeau despre aurea mediocritas. Care înseamna (lejer și pe scurt tradus) aurita cale de mijloc. Aceea care îți asigură o viață liniștită, fără extreme, fără orice altceva care să te scoată din pepenii mijlocii, ca să îi zic așa. În vremurile moderne, din ce în ce mai mult expresia se traduce într-o notă semi-negativă.
Adică, în mintea multora, a sta undeva la mijloc înseamnă că nu vrei să urci mai sus, nu că nu ai vrea să cazi mai jos. Și, dintr-o perpectivă aspirațională cam răsuflată (dacă mă întrebi pe mine), cei care aleg calea de mijloc sunt priviți cu superioritate de cei care sunt mai ontologic agitați (pardon my French).
Eu personal n-am nicio problemă să stau pe la mijloc. Doar să fie mijlocul unui ecosistem pe care eu mi-l aleg. Nu alții. Iar asta, dragă cititorule, este o poveste pentru altă dată…
Aia zic :)
PS George Homans este sociologul care a lansat teoria conservatorismul statusului mediu.
2 thoughts on “Tu cum stai cu conservatorismul statusului mediu?”
Adevărul este că mulți dintre noi se regăsesc prizonieri în conservatorismul statusului mediu, fie din teama de a risca și de a-și pierde drepturile deja dobândite, fie pentru că consideră că a rămâne la mijloc înseamnă a nu aspira la mai mult. Cu toate acestea, oamenii înțelepți știu că viața poate oferi mai multe perspective. Unii aleg să-și asume riscul și să depășească conservatorismul, iar indiferent de rezultate, înfrângerea poate fi un învățământ prețios. În cele din urmă, alegerea depinde de fiecare individ și de dorința lui de a-și trăi viața în mod autentic și să se împlinească.
Alegerea de a rămâne într-un statut mediu sau de a aspira la mai mult nu este întotdeauna o chestiune de frică sau conservatorism. Uneori, este o alegere conștientă și bine calculată, bazată pe valorile și prioritățile individuale. Nu toată lumea măsoară succesul în termeni de avansare socială sau materială, iar aceasta nu ar trebui să fie privită ca o slabiciune.
Conceptul de „aurea mediocritas” poate fi interpretat și ca o înțelepciune în a găsi echilibrul în viață, evitând extremele care pot duce la stres și epuizare.
Ar fi interesant să explorăm și alte perspective care să includă diversitatea valorilor și a modurilor de viață care pot influența această alegere.