Știi ce este sindromul ăsta? Înseamnă să ai dubii, măcar din când în când, că te pricepi la ceea ce faci.
Uite-mă pe mine. Plin de dubii. Dar numai vreo 93% din timpul creierilor mei. Că mai mult nu mă lasă aroganța-mi funciară, știi cumzic.
Dar e de ajuns cât să nu fiu impostor cu acte-n regulă, zic. E de ajuns cât să îmi asigure (mă rog, să îmi asigur io singur, că aici îi șpilul) acele momente în care să zic stop joc. Să fac o scurtă, dar succintă analiză. Și să trag concluzia că nu-s chiar praf stelar în ceea ce fac.
Ca părinte, am dubii, clar. Că nu cred că există părinte care să se pupe singur permanent. Și să se considere Tarzan părintesc. Dacă există așa ceva, vaaaaaai de săracii lor copii…
Ca antreprenor, aici e derdelușul și mai mare. Dacă făceam aia în loc de aialaltă? Dacă luam decizia aia și nu pe cea pe care am luat-o? Dacă și cu pacă s-au îmbătat într-o barcă. În barca antreprenorială în care vâslesc și eu.
Ca persoană fizică, aici e cel mai mare derdeluș. Căci aici se adună toate dubiile din toate părțile din viața mea. Aici e ca la Sfântu Gheorghe pe plajă. Unde se scurge Dunărea în Marea Neagră. Și unde curenții sunt atât de frumoși pe cât de înspăimântători sunt.
Toate dubiile pe care le am în viață își dau festival din când în când în creierii capului meu. De parcă vin la un fel de judecată. Ele să mă judece pe mine. Și eu să le judec pe ele.
Este o bătălie continuă. Dar și o dragoste permanentă. Bătălie, pentru că dacă lași dubiile să te cotropească, ești mâncat cu fulgi cu tot. Dragoste, pentru că dacă nu ajungi să îți iubești dubiile, se cheamă că nu mai ai nici o ancoră care să te oprească din a fugi complet din viața ta.
Aia zic.