Ce vedeți mai jos este un text scris de Adelina Tătar, una din câștigătoarele concursului pe care l-am organizat împreună cu HERBALIFELINE® MAX, un amestec exclusiv de uleiuri de pește Omega-3 din surse sustenabile, despre amintiri ”amare” din copilărie cu uleiul de pește :)

Când am citit, zilele trecute, despre concursul tematic propus, mi-am zis, fără echivoc, „Să scrii despre uleiul de pește din copilărie… Dă-o-ncolo de treabă!”. Mă descalificam din start…

Sunt născută în primăvara lui ʼ86 și amintirile mele despre „acea perioadă” sunt cam vagi. Mi-a rămas în minte imaginea televizorului alb-negru cu carcasă din lemn, la care vedeam fie „un bărbat” gesticulând vehement dintr-o mână (bunica îmi spunea că e președintele țării, dar eu nici nu știam ce înseamnă atunci), fie „purecii” sau „curcubeul” care apăreau când eu voiam să văd desene animate în timpul zilei.

Revăd bidonul din plastic, cu un X marcat în relief pe el, în care ai mei țineau ulei și coada la care am stat cu mama pentru a-l umple. Îmi apar în față uniforma și geanta de umăr albastre ale verișoarei mele și resimt emoția și dorința copilului de 3 ani de a le purta cu mândrie într-o zi.

Îmi amintesc cum urmăream televizorul în decembrie ʼ89, în timp ce mama și bunica făceau prăjituri în bucătărie, iar eu strigam, fără sens pentru copilul de atunci, „Îl arată pe Ceaușescu!”.

De fiecare Crăciun, mirosul prăjiturilor proaspăt coapte se îmbină în mine cu versurile cântate de Vali Sterian „Doamne! Vino, Doamne, să vezi ce-a mai rămas din oameni!”, care s-au întipărit adânc, în acele zile, în străfundul ființei mele, ca un cui înfipt în trupul unui tânăr copac și învăluit, în timp, de coaja acestuia.

Asociez, de fiecare dată, parfumul sărbătorilor de iarnă cu pozele tinerilor morți în ʼ89, expuse pe holul liceului meu, și tresar străfulgerată de golul simțit la prima lor vedere. Se derulează în mintea mea un film al deșărtăciunii, un bulgăre de deznădejde ce crește, crește….

Deci, uleiul de pește și gustul lui scârbos nu au trecut prin mine să-și lase amprenta, să le trăiesc, să le cunosc… Și totuși….

Dimineață, mă uitam la oamenii din autobuzul cu care fac naveta zilnic, la trecătorii de pe stradă, la lumea din magazine, din jur și, subit, m-a izbit un pregnant miros de ulei de pește, umplându-mi plămânii, inima, creierul și, apoi, întreaga făptură.

Dar nu e uleiul „acela” din „acea” perioadă, nu uleiul închis astăzi într-o capsulă inodoră, care întărește organismul și îi conferă viață, ci un ulei care plutește deasupra sufletului nostru, îl opacizează, ca o perdea ce ascunde, până la anihilare, Sinele.

Și-am realizat… avem pești în supermarket, la magazin, în piață… pe șosea, în hoteluri…. și țara îți are propriul pește care o vinde pe doi lei la colț de stradă… dar nu ne avem pe NOI.

Ne transformăm treptat în niște pești (fără ulei!) ce înoată într-un acvariu îngust și caută aer, apă… Ne zbatem să ieșim, să ne găsim oceanul, să prindem alți pești, poate pe cel mare, și să creștem, dar ne lovim de sticla micului vas.

Din uleiul de pește înghițit în copilărie cu pumnii strânși a rămas doar mirosul greu, ca o cloacă, duhnind în noi. Și se propagă… ne învăluie casa, orașul, județul… ne cuprinde familia, prietenii, străinii… Până și zâmbetul copiilor noștri care luptă, ca într-un basm cu zmei, cu izul grețos, până și el se stinge treptat în fața inevitabilului fum.

Încercăm cu odorizante, cu flori și parfumuri, dar uităm să ne curățăm pe interior, să ne spălăm mintea și sufletul, să ne regăsim pe NOI, cei adevărați, să fim delfini, nu piranha. Uităm să trăim cu trup și suflet, să ne bucurăm de prezent, de viață, de noi înșine.

Nu știm, sau nu vrem să conștientizăm, că frumosul, binele și adevărul sunt ascunse în spatele mirosului scârbos de ulei de pește, că, dacă îl dăm la o parte, descoperim adevărata lui valoare, comoara din noi, identitatea pierdută în negura unei societăți debusolate, uleioase, alunecoase.

Ne este din ce în ce mai greu să găsim, în acvariul existenței noastre, în ceața greoaie din noi, un „loc de stat cu capul în mâini în mijlocul sufletului”.

Și mă întreb, ca Iona lui Sorescu, dacă vom prinde vreodată „peștele cel mare”?!…