Ce vedeți mai jos este un text scris de Iulia, una din câștigătoarele concursului pe care l-am organizat împreună cu HERBALIFELINE® MAX, un amestec exclusiv de uleiuri de pește Omega-3 din surse sustenabile, despre amintiri ”amare” din copilărie cu uleiul de pește.
Sunt Iulia Mațuchis şi îmi place să învaț. Am 26 de ani, fire veselă, optimistă, creativă şi până în prezent provocările ce s-au ivit, le-am acceptat şi le-am dus la bun sfârşit cu rezultate bune.
Cred cu seninătate şi din tot sufletul că oamenii sunt frumoşi, că sunt oameni care vor să ajute, că sunt oameni care işi doresc ca lucrurile să fie în ordine pentru toată lumea şi dacă eşti unul din cei care şi-a pierdut încrederea în asta, hai să schimbăm! Hai să-ți schimbăm părerea despre oameni împreună!
Ce-ar fi, dacă de fiecare dată cănd interacționezi, ai răspunde aşa cum ți-ar plăcea să ți se răspundă? Sau atunci când ți se cere ajutorul, ce-ar fi să faci lucrul respectiv ca şi cum l-ai face pentru tine, fără să aştepți nimic în schimb?
Chiar şi atunci când eşti într-o situație limită şi vrei să renunți, gândeşte-te cum ți-ar fi plăcut să fi tratat şi comportă-te frumos!
Putem schimba lumea prin exemplu propriu, puțin câte puțin, pas cu pas. Rezultatele vor apărea!
Aşadar, poartă-te frumos, aşa cum iți spuneau ai tai când erai copil! Respectă şi vei fi respectat, vorbeşte frumos şi la final mulțumeşte.
Cu speranța că rândurile de mai sus ți-au intrat la suflet şi vrei să contribui la a face lumea mai bună, te salut, om frumos!
Amintirile Iuliei
N-am purtat cravată, dar ştiu ce înseamnă uniforma de şcolariță purtată cu dresuri groase albe, dresuri care picau tot timpul.
N-am dansat pe muzica Corinei Chiriac dar îmi plăcea să fac breakdance pe muzica celor de la Animal X şi Simplu. Nici pickup-ul nu l-am prins dar aveam casetofon şi o mulțime de casete cu poveşti.
Cu toate cele de mai sus, am încercat uleiul de peşte pe care mama cu maiestrie mi-l furişa cu o linguriță inainte de următorul dumicat. Strâmbatul din nas era prezent, dar asta n-o deranja pe maica-mea căci continuam sa înfulec mâncarea pe care o aveam în farfurie, doar doar o să mai scap de gust.
Nu ştiu cum făcea, dar niciodată nu îmi dădeam seama, la cât de rapidă era. După fiecare masă îmi propuneam să fiu mai atentă pe viitor, dar de fiecare dată se întâmpla la fel, până când am ajuns la resemnare. Ştiam că după masă o să urmeze lingurița aia şi o luam căci dacă mama zicea că îmi face bine, trebuia s-o iau.
Am o mulțime de amintiri la care mă gândesc cu nostalgie chiar dacă m-am născut mai încoa’.
Îmi amintesc diminețile când mama mă trezea cu chiu cu vai să mă ducă la gradiniță şi de fiecare dată se lăsa cu plâns, apoi urma pieptanatul şi prinsul părului în două cozi, alt moment care continua cu plâns.
Ajungeam într-un cadru feeric, cu mulți copii, cu doamna educatoare şi jucării…dar stai puțin! Unde-i mama? A durat cam un an să înțeleg că mama mea mai făcea şi alte lucruri importante în afară să aibă grijă de mine şi cam tot un an până ce mama m-a tuns baiețeşte, pentru că „nu se mai putea” (aici am citat-o pe mama).
Tata cred ca şi-a dorit baiat (nu mi-a spus asta niciodată şi dacă o să citească povestea mea pe blogul tău o să nege vehement, pariu!) pentru că de la el am învațat table, şah, rummy şi cum să folosesc o şurubelniță.
Am mai crescut şi am descoperit rock-ul, engleza nu prea o înțelegeam pe atunci dar îmi plăcea sunetul chitărilor, hainele negre, largi şi uite aşa m-am transformat dintr-o domnişorică ce eram la gradiniță într-un baiețoi. Aveam un tricou cu Metallica pe care-l purtam cu multă fală. Aici a fost şi era posterelor. Intrai la mine în cameră iar pereții erau tapetați de straturi de postere. Eh… ce vremuri!
Nu aveam mobil, aşa că eram sunată pe telefonul fix (din acela care avea rotiță pentru formarea numarului, mai ştii modelul?) sau de cele mai multe ori, copiii mă strigau de afară, până răspundeam la geam. Bineînțeles, chematul în casă se făcea la fel. De asta se ocupa tata, ieşea jumătate pe geam şi mă striga până răspundeam. Mărturisesc că nu aveam cum să nu-l aud…eu, toți vecinii şi copiii cu care mă jucam, care mi-au păstrat datorită lui porecla Luli, aşa mă alintă el. (de la Iulia)
La un moment dat, a apărut în casă şi un calculator, unul cumpărat de mama, la mâna a doua, un 486 care mă aştepta acasă acoperit de un cearşaf. Îmi amintesc încântarea părinților mei, atunci când am apărut acasă de la şcoală şi m-au urmărit până în sufragerie unde am văzut cearşaful ce avea să dezvăluie o mare bucurie. Cu un zâmbet larg şi cu voce tare, tata a dezvelit calculatorul ca pe un monument, cu un clasic „TADAAAA!”.
Am făcut şcoala generală la un liceu cu o clasă specială de muzică. Acolo am întâlnit oameni nonconformişti, artişti în adevăratul sens al cuvântului cu tot ce presupune această noțiune. Încă am amintirea în care străbăteam holurile şcolii şi din toate clasele se auzeau diverse instrumente. Din păcate, instrumentul muzical nu a fost punctul meu forte, dar la teorie muzicală nu ma întrecea nimeni. Cred că vorba „Teoria ca teoria, dar practica ne omoară” a fost inspirată din experiența mea la şcoala de muzică.
Până să-mi dau seama, anii au luat-o la goană, ani în care mi-am făcut multe amintiri, unele pentru care mi-ar trebui mult timp şi spațiu să vi le povestesc. Am ajuns să experimentez mai multe domenii şi cred cu tărie că învățarea se face continuu.
Aşadar, până la un următor concurs cu poveşti despre amintirile pe care mi le construiesc în prezent, vă salut, vă pup şi vă urez „La multe amintiri!”