Ce vedeți mai jos este un text scris de Carmen Marcela Ciornei, una din câștigătoarele concursului pe care l-am organizat împreună cu HERBALIFELINE® MAX, un amestec exclusiv de uleiuri de pește Omega-3 din surse sustenabile, despre amintiri ”amare” din copilărie cu uleiul de pește.

Sunt Carmen Marcela Ciornei si trăiesc in Cluj Napoca de peste 20 de ani. Carmen e de la tata și Marcela de la maică-mea, doi bucovineni frumosi și harnici, ambii călătoriți dintre noi…

De când mă știu m-am uitat cu respect către oamenii care știu mânui cuvintele și care spun drept ce au de spus… De citit, citesc destul de mult și de…devreme. Tatăl meu poartă vina de a mă învăța să citesc și de la el m-am ales cu pasiunea pentru cărți.

Sunt asistent social și îmi place munca mea. Imi plac oamenii… Mă uit în sus de căte ori imi e greu și am nevoie de pace, apoi mă bucur tare de o floare și de o buburuză… Dacă se cer ele rostite, îmi mai aștern gândurile pe o pagina de facebook.

Cu ce drag îmi aduc aminte…

Taică-meu era un izvor nesecat de leacuri și de lecuiri pentru tot felul de boleșnițe. Nici nu e de mirare că era așa, pentru că avea două mari… seturi de “avantaje”. Primul: era foarte bolnav.

După cel de-al doilea accident vascular cerebral, cadou de 45 de ani, a rămas cu paralizie pe partea dreaptă, avea probleme hepatice, nici nu inima nu stătea grozav…

Anii copilăriei mele (de prunc venit la părinți trecuți de 40 de ani) se amestecă dulce-amar cu imaginea lui stând în pat, cu o mână așezată pe cap (când ne jucam noi doi de-a te miri ce, în casă pe lângă patul lui, imi plăcea să mai stau să mă odihnesc și eu cu o mână pe cap, exact ca el…).

Al doilea (de-adevăratelea): era extrem de curajos și hotărât că trebuie să trăiască, era curios și nu-i era frică să încerce…

Eram prin ‘76-’77. Țin minte că a citit la un moment dat, prin ce știu eu ce rubrici de reviste, cât de sănătos pentru ficatul lui în pioneze ar fi să mănânce… păpădie!

Unde să o găsim? Păi nu avem noi în grădină, galben de atâta “papa-găinii”? Și a încercat să o convingă pe mama că are nevoie de un braț de frunze din acelea despre care orice țăran din Bucovina știa că și de vaci sunt ele ocolite cu un dat din coadă plictisit.

Mama a zis scurt: “Eu nu te omor cu mâna mea!”. Și tata m-a convins iute pe mine (ce nu făceam eu pentru tata?? doar eu eram mâinile lui!) să îi culeg și să îi prepar o salată verde și grețoasă pe care a consumat-o conștiincios după ce a scurs-o, totuși, de zeama aceea amară și neagră. Dacă mă gândesc acum la medicamentele pe care era nevoit să le înghită, salata de păpădie nici n-o fi fost așa de rea pe cât mi s-o fi părut mie…

Și dacă testa el ceva, recomanda mai departe! Pentru mine avea sigur soluții. Dacă mă apucau răcelile (și mă apucau destul de des) trebuia să beau un ou crud, dacă era posibil cald încă, ouat de o găină aleasă special, moțată și stresată biata că… oua cu ovații și cu asistență la… capul ei.

Probleme de piele? Jecolan și jecozinc din sertar și untură de porc nesărată din cămară! Mă usturau ochii? Ceva unguent oftalmic (tata accentua i-ul) vechi de nu mai ieșea din tub, și obligatoriu primăvara următoare trebuia să stau cu nenea care tăia via ca să prind direct în ochi picurușii de zeamă ce se scurgeau din mlădițele tăiate.

Pe mama o durea capul? Să stea cu picioarele în apă cu sare și să se înfășoare peste tâmple cu o cărpă îmbibată în oțet. O durea burta? Trebuia să îngită usturoi și piper boabe, să stea la căldură mai aproape de sobă și să… tacă oleacă.

Tot ce aveam prin casă era un potențial medicament pentru ceva sau cineva. Numai la rumeguș nu știu să fi găsit întrebuințare…

Situațiile mai grave însă trebuiau tratate mai serios. Și astfel de situații grave însemnau accesele mele de tuse. Tata imi zicea “Of! Iar faci ca Pinocchio la coteț!” Citisem împreună toate poveștile din lume… Cănd începeam să tușesc era îngrozitor, tușeam până la vomă, era imposibil să mă opresc. Și atunci se scotea din nu-ș ce borcane, uleiul de pește!

Tata era ferm convins că nu există alt leac mai bun pentru lătratul meu. Nu avea nici o legătură uleiul acela nici nu inima nici nu metabolismul, nici cu coenzima Q de numărul X, nici cu omega număr par, ci doar cu plămânii mei care nu puteau fi convinși să nu se mai revolte, așa că doar eu aveam parte de bocanul afurisit.

La un moment dat am zis că e untură de drac, că nu știam ce e mai rău – să tușesc până la sufocare sau să înghit scărboșenia din lingura bine umplută de mama, sub ochii necruțători ai tatălui meu. Cred că o bună bucată nu mai tușeam de frică… Și nici nu găseam borcanul să îl fac scapat în groapa din spatele grajdului…

După ce am mai crescut și am mai terminat cu tusea, le-am povestit alor mei ce am crezut eu mult timp că e, de fapt, uleiul de pește – că doară văzusem eu, nu-i așa, destui pești care sigur – sigur nu aveau osânză ca porcul, așa că uleiul de pește nu avea cum să fie… ulei de pește adevărat.

Atunci ce credeam eu că ar fi conținutul din borcanul-teroare? Un soi de… caca pe care îl producea un animal secret ținut de tata în cămară, care animal se… executa când mă auzea că tușesc!