Alina Șerban este una din câștigătoarele concursului pe care l-am organizat împreună cu HERBALIFELINE® MAX, un amestec exclusiv de uleiuri de pește Omega-3 din surse sustenabile, despre amintiri ”amare” din copilărie cu uleiul de pește. Cum mi-a dat acordul să public pe blogul meu textul cu care a participat la concurs, îl aveți mai jos.
Am rugat-o să se autocaracterizeze, așa cum stă bine unei condeieră :D Iată ce mi-a spus:
O moldoveancã simplă și sensibilă, din regiunea Busuioacei de Bohotin, pasionată de scris, de teatru, dar și de gastronomie, căsătorită de 8 ani cu un programator bucureștean – perfect match! Cadru didactic în rezervă. Momentan îmi îndeplinesc visuri ( scriu cărți pentru copii), iar atunci când toată lumea visează, eu sunt trează pe blogul meu.
“Hai, Alinuță! Deschide gura că n-ai să mori! Haide azi! Acuși se face amiază și trebuie să dau apă la animale și să termin și borșul de fasole de pe foc. Uite, am adus și ligheanul aproape, dar tu să nu vomiți! Să înghiți repede și pe urmă să mănânci un colț de pâine. O să vezi că nu-i așa mare scofală.”
Așa se ruga biata mamă de mine când era vorba despre groaznicul ulei de pește. Să fie vreo 25 de ani de-atunci… Nu știam eu că dânsa mi-l dădea pentru creșterea imunității, dar și pentru stimularea memoriei. Credeam că e un fel de pedeapsă pentru că am vorbit urât în drum, la copii, sau fiindcă am furat din nou, din cutia cu dulciuri și le-am vândut pe felicitări deja utilizate. Cică făceam comerț cinstit. Abia acum realizez de ce îmi zicea mereu când îi arătam carnetul de note, cu zece pe linie: „Vezi? Uleiul de pește îți va pune coroniță și anul acesta!”.
Cert este că îl detestam și că încercam să lungesc cât mai mult momentul în care ne alinia pe toți cei trei frați pentru a ne da porția de “Beacs”. Uneori, se lăsa cu lacrimi amare și cu expresii de genul “Ești o mamă rea pentru că mă obligi să iau așa ceva!”. Ce calciu fixat în oase? Ce evitarea diabetului sau obezității? Nu ne interesa pe noi asta. Să-l înghițim cât mai repede și să fugim la joacă, asta era singura noastră grijă.
Aveam treburi mult mai importante: de făcut din colb (praf) harbujei (pepeni), de cules prune verzi pentru un fel de „Războiul stelelor”, de adunat buburuze în borcane, de lipit frunze de salcâm pe unghii, de construit viori din strujeni de porumb, de căutat comori prin râpa de la nenea Lică, de organizat decolări către Australia, direct din leagănul din curtea din mijloc, de cântat pe butuci etc.
Așa se face că odată, sătulă până peste cap de ritualul uleiului de pește, am calculat cam ce cantitate ar trebui să iau pentru o săptămână și cu un curaj nebun, am înghițit vreo șapte linguri. N-am zis nimic nimănui până când, nu mai puteam fi luată de pe wc-ul din curte. Printre suspine și sughițuri, am povestit ce-am făcut și chiar dacă săraca mama a crezut că-i pleacă ghimonul de fată la cele sfinte, am reușit să scap de porția zilnică de scârboșenie. Atunci nu mi-a fost milă de ea. Acum, mi se strânge sufletul când îmi imaginez cum s-a simțit. Copil mic, minte puțină, după spusele bunicului.
Poate că nu-l suportam și pentru că mirosul de pește ne cam bântuia în acea perioadă, căci tata, pescar până în mâduva oaselor, ne aducea găleți pline cu pește mărunt pe care, mama îl curăța ore în șir. Cu o batistă parfumată la nas, stăteam lângă ea, cu ochii cât cepele, deoarece aveam o plăcere ciudată de a vedea cum îi scoate mațele. Așa se întâmpla și în cazul găinilor. La porc, era altă treabă și nu mă arătam până nu era gata șoriciul de mâncat. Poate că mi-am ratat vocația. Hmmmm…..
Iată cum am zâmbit azi, amintindu-mi aceste lucruri!