Citește acest decalog al campaniilor cu bloggeri. O resursă de aur despre influencer marketing!

Eu o socoteam pe bunica un fel de dumnezee, că prea le știa pe toate

Mihail Soare este câștigătorul premiului special pentru cel mai bun text în cadrul concursului pe care l-am organizat împreună cu HERBALIFELINE® MAX, un amestec exclusiv de uleiuri de pește Omega-3 din surse sustenabile, despre amintiri ”amare” din copilărie cu uleiul de pește. Conform ”regulamentului”, l-am rugat să îmi acorde permisiunea de a publica pe blogul meu textul cu care a participat la concurs, așa că îl aveți mai jos.


Carasul cu voal

Mihail Soare

Bunica era și pentru mine, țâncul de câțiva anișori cu ochi uriași, de sfânt rătăcit printre muritori, ceea ce era pentru toată lumea (și ce lume, o pestrițătură cuceritoare, ca un bâlci de Rusalii): Coana Florica. Nu înțelegeam nicicum ce era atât de amuzant pentru ceilalți auzindu-mă strigând-o așa, de vreme ce nu era om în satul acela ca o poveste ciudată, îndrugată de vreun cimilitor zurliu, care să nu-i zică astfel.

Era din os boieresc (o auzisem pe mama, firește, fără să înțeleg ce poate să însemne, știind că oamenii nu se nasc din oase, ci din burți, cum se întâmplase cu vărul meu mai mic, bunăoară), dar eu o socoteam un fel de dumnezee, că prea le știa pe toate, și icoană cum avea ea în salon, cât mine de mare, strălucind ca soarele, adusă de bunicul de la Odessa (multă vreme am crezut că Odessa asta e o femeie), nu avea nimeni.

Uneori intram pe furiș în camera aceea lungă și vecină cu cerul, într-atât de înaltă părea, cu inima cât un purice, așteptându-mă ca din clipă în clipă să coboare din tablourile înșirate după niște reguli secrete, unul din mulțimea de domni cu fețe maronii, și cu sacouri maronii, și cu mustăți maronii (ce zgârciți, îmi spuneam, și sunt atâtea culori!) și să mă ia de urechi, însă atracția explorării unui loc aparte învingea frica, și nu o dată doamna care o ajuta pe Coana Florica la treburi m-a surprins acolo, fără să mă dea de gol însă, rămânându-i recunoscător de-a pururi.

În timpul liber, asta însemnând, după cum vedeam eu lucrurile, un timp nesfârșit, neîngăduit muritorilor de rând, bunica stătea pe verandă, ca într-o vitrină cu două panouri laterale unde într-o dantelărie de plumb se aflau niște sticle încântător colorate (mai târziu aveam să aflu că se numesc vitralii), înadins spre a fi văzută, presupuneam, în fața unei măsuțe din răchită pe care era veșnic un ibric din aramă filigranată, plin cu cafea.

Însă în salon nu pătrundeam doar pe furiș, ci și cu voia bunicii, și chiar în fiecare dimineață înainte de micul dejun (mai mereu pâine prăjită cu unt și lapte cald îndulcit cu miere; arareori, câte un ou de la găinile fandosite, purtând, de bunica date, nume de actrițe), odată cu săvârșirea unui ritual asemuit de mine împărtășaniei, dinaintea uriașei icoane cu ferecături desăvârșite, atunci când, dintr-un borcan ce părea fără sfârșit (îmi imaginam că le-ar ajunge tuturor copiilor lumii din toate timpurile) mi se dădea câte o linguriță de lichid gălbui, deloc plăcut la gust, botezat, curios, ulei de pește.

Ca să te faci mare”, venea de îndată imboldul. Și-n clipa imediat următoare îmi apăreau în minte, deșirați ca niște frânghii iubitoare de clopote, acrobații de la circ urcați pe papainoage, alergând vioi prin arenă. Oameni mai mari ca ei eu nu știam. Multă vreme am crezut că sub șalvarii lor colorați se găseau picioare de oameni care înghițiseră, copii fiind, butoaie întregi de ulei de pește.

Pe ascuns îmi măsuram zilnic înălțimea, însemnând cu un creion pe tocul ușii, locul unde îmi ajungea creștetul, și după vreo lună, neconstatând o cât de mică înălțare a pipernicitei mele persoane (până la urmă, piticii de la circ erau mai simpatici de o mie de ori decât nenii aceia pe picioroange, mi-am zis), m-am gândit că înțelesul dat de mine rostului licorii grețoase, luate cu strâmbături în fiecare dimineață, e unul greșit.

Foto: Alex Boyd

Și cum ulei de pește suna cam ca hăinuțe de copii, de pildă, mi-a trecut prin minte că, de fapt, lichidul miraculos ar fi destinat taman viețuitoarelor mute trăitoare în apă. Iar eu aveam într-un bol de sticlă, primit de la un unchi zăpăcit, o splendoare de caras cu voal, o ciudățenie portocalie cu ochi bulbucați ca ai lui Nea Fane, croitorul, părând a descinde din poveștile îndepărtatei Asii.

Firește că mi-am îndreptat atenția către peștișor, imaginându-mi cum într-o bună zi, acesta crescând, tot înghițind lacom uleiul-minune, va trebui să înlocuiesc mica sferă din sticlă cu o găleată, apoi găleata cu un butoi din cele aflate în magazia unde era sania bunicului, după aceea butoiul cu autocisterna care căra laptele, pentru ca mai apoi, cu bulbucatul ajuns cât un delfin, s-o zbughim la ocean, dându-i drumul acolo pentru a se transforma într-o balenă cum nu s-a mai văzut.

Așa că mă prezentam de bună voie în fața bunicii de cum mă trezeam și mă prefăceam a înghiți cu noduri lingurița de elixir, dar imediat ce părăseam încăperea cu fason de muzeu, fugeam în dormitorul meu (tot ca un muzeu era, așa plin de tablouri vechi și de mobile ciudate, negricioase) și scuipam licoarea în bolul străveziu, clipă în care în ochii mei de copil lipsit de normalitate, în locul bietului cărășel apărea ditai cetaceul, colorat ca o sorcovă, însoțit de o imensă trenă delicată, fermecătoare.

În curând voi avea o balenă”, le spuneam copiilor din sat, care își dădeau coate și chicoteau auzind o asemenea trăsnaie. Crezând că nu au înțeles cum trebuie, le repetam întruna cu glasul meu pițigăiat, de mierlă zănatică – „în curând voi avea o balenă”, „heeei, în curând voi avea o balenă” -, iar într-o bună zi (așa am perceput-o până la urmă) m-au părăsit cu toții, lăsându-mă împlinit și singur, doar cu nălucirile mele. Așa cum sunt și acum.

Despre Mihail Soare

Volume publicate: „Înger de prisos” – versuri, Editura Tiparg, 2007; „Gâlceava mea cu Haydn sau despre Romanţa pentru clopot la patru mâini” – versuri, Editura Brumar, 2010; „Eu, Nietzscheanul” – versuri, Editura Rawex Coms, 2012; „Livrescu” – roman, Editura Self Publishing, 2014; „Sfântul Cutare Poetul” – versuri, Editura Betta 2015; „Tălmăciri politicale” (volumul întâi) – eseuri politice, Editura Betta, 2015; „Zavera îngerilor” (cu subtitlul „trei mii și ceva de zile și nopți de poezie”) – versuri, antologie de autor, Editura Betta, 2016; „Tălmăciri politicale” (volumul al doilea) – eseuri politice, Editura Betta, 2016; „Iubirea ca o sârmă ghimpată” – versuri, Editura Betta, 2016; „Dragoste, pupeze și colaci” – roman, Editura Betta, 2017
Apariţii în reviste literare tipărite („Literatorul”, „Ateneu”, „Caiete silvane”, „Rotonda valahă”, „Arena literară”, „Curtea de la Argeș”, „Ateneu”, „Contact internațional”, „Cafeneaua literară”, „Bucureștiul literar și artistic” ș.a) sau online.

Prezenţe în mai multe antologii de versuri și proză scurtă.

Mai multe premii pentru: proză scurtă, poezie, roman.

Referinţe critice: Constanţa Buzea, Șerban Codrin, Ana Dobre, Aureliu Goci, Lucian Gruia, Emil Lungeanu, Mircea Micu, Felix Nicolau, Florentin Popescu, Eliza Roha, Daniel Săuca ș.a.

2 comentarii la “Eu o socoteam pe bunica un fel de dumnezee, că prea le știa pe toate

  1. Mirela Marin Răspunde

    Superb! Felicitări!

  2. Mocheta Copii Răspunde

    Hai ca mi-ai trezit niste amintiri superbe! :) Ce vremuri minunate….nu se vor mai intoarce! Felicitari pentru text autorului! Felicitari si tie pentru proiectele carora le dai viata!

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.