Dragi părinți, dați-l în morții lui de telefon!

Dacă vi se pare că am fost dur în titlu, stați un pic până vedeți rezultatele absolut oribile ale unui studiu: 90% dintre copiii care au părinți care tot freacă telefonul devin instabili emoționali. Desigur, putem să contestăm studiul, să ne legăm de eșantion, să ne luăm de traducere, să intrăm, în esență, în starea aia de negație, procedeu pe care îl stăpânim oh atât de bine când nu ne convine ceva, mecanism psihologic de auto-apărare pe care l-am perfecționat în ani și ani de viață trăită mai puțin cum o vrem noi, ci cum credem că ar vrea-o alții.

Putem, la o adică, să uităm total de studiul ăsta. Dă-l dracului! Uitați, gata, l-am rupt în bucăți și l-am aruncat în coșul de gunoi special pentru hârtie (pentru că, nu-i așa, suntem părinți moderni, care suntem foarte atenți la chestiuni ecologice). Să uităm, deci, acest oribil studiu și să revenim la chestiuni de bază, umane.

Apropo, dacă, după ce citiți acest articol, v-am convins că merită să schimbați ceva, faceți-vă un cadou. Vouă sau copiilor voștri. Cumpărați-vă o carte. Atât :)

Măi, oameni buni, tehnologia este la îndemâna voastră să vă ajute, nu să vă încurce în relația cu copiii voștri, să vă împiedice să fiți ceea ce ar trebui să fiți cu adevărat pentru ei, adică părinți. Punct. Nu trebuie să fiți altceva. Doar părinți. Pentru că de aici preia copilul inițiativa. Și vă vede cel mai bun prieten. Sau eroul preferat. Sau persoana perfectă din viața lui.

Sau vă vede tati care nu îmi răspunde când îi spun că îl iubesc pentru că dă Like la ceva. Sau vă vede mami care a uitat să îmi încălzească laptele pentru că a apărut o promoție pe ceva site de modă. Și copilul înțelege că ceva, nu știe exact ce încă, este mult mai important decât el. Și mai înțelege că tati nu este cel mai bun prieten al lui. Și că mami nu este eroina care ar vrea să fie. Și timpul trece.

Și copilul crește. Și fiecare atingere a ecranului telefonului însemnă mutarea copilului cu 1 cm mai departe. Și timpul trece. Și centimetri devin metri. Și metri devin ani. Și anii devin stânci de netrecut când, la un moment dat, ridici ochii din telefon și vrei să te uiți înspre copilul tău. Și găsești niște ochi în care nici măcar supărare nu mai este, ci doar blazare și resemnare. Și te înspăimânți. Și ai vrea să întorci timpul înapoi. Să arunci telefonul ăla departe, departe. Și să îți ții copilul strâns în brațe, să te joci cu el. Copilul care acum se retrage jenat din îmbrățișarea ta și inventează scuze penibile că are de mers nu știu pe unde.

Și pleacă. Și te lasă singur. Și trist. Și te uiți la telefon. Aștepți să te sune. Măcar din când în când. Și telefonul vibrează. Sari emoționat și te uiți pe ecran. E doar o promoție. Pe ceva site de modă.

Stimate domn și stimate doamnă, sunteți dependenți de telefon!

Ok, recunosc: m-a cam luat valul mai sus. Dar am făcut-o pentru că m-a dat peste spatele studiul acela. Hai să nu îl credem în totalitate, dar ceva oricum zice acolo. Sau, mai bine, hai să ne gândim doar cât de ușor am putea să nu ne mai uităm pe telefon când suntem lângă copil. Uite așa, pur și simplu. Punem telefonul de-o parte și nu ne mai uităm pe el.

Well, nu este chiar atât de simplu. Hai să v-o zic altfel: dacă nu erai dependent de telefon, îți dădeam seama că este o prostie imensă să freci telefonul în loc să acorzi timp copilului tău (apropo, studiile arată că, în medie, un român freacă telefonul de 127 de ori pe zi). Dar așa, stimate domn și stimate doamnă, sunteți dependenți de telefon. Și ar fi timpul să conștientizați asta. Și să încercați să ieșiți din această păcătoasă stare.

Nu îi zic boală. Deși unii chiar așa îi spun: boală a omului modern. Putem să îi zicem cum vrem, la urma urmei. Doar să înțelegem un lucru fundamental: ne rănim copiii cu atitudinea asta cretină și uneori o facem iremediabil. Atât. Dacă înțelegeți asta, dacă v-am făcut măcar un pic atenți la acestă chestiune și v-am determinat măcar să vă puneți întrebarea dacă nu cumva suferiți de dependență de telefon, ei bine, consider că nu mi-am răcit tastatura de pomană.

Dependența de telefonul mobil se numește nomofobie. Și este o boală

Specialiștii i-au dat un nume acestei dependențe de mobil: nomofobia. Adică din englezescul no mobile phone phobia. Care înseamnă, în esență, frica de a rămâne fără telefon. Ați simțit nuanța? Adică fobia nu există în raport cu dorința de a face ceva, și anume să freci telefonul ăla toată ziua de să îl ia dracii, ci cu lipsa acestui frecat, căci, evident, ne este frică să nu ne pierdem telefonul pentru că ne este groază să nu avem ce freca.

Ești și tu, cea sau cel care citești aceste rânduri, nomofob? Ești dependent de telefonul mobil? Simți o spaimă atroce doar la gândul că l-ai putea pierde? Ei bine, există tot felul de teste, care mai de care mai deștept făcute (și nu o zic la caterincă, le găsiți pe google, sunt grămezi) care să vă spună dacă da sau dacă nu. Dar io v-aș îndemna să faceți doar un mic gest. Atât. Care o să vă arate dacă sunteți dependent sau nu. Vă băgați?

Faceți așa. Cronometrați cât de mult puteți să stați fără să puneți mâna pe telefon, în afara programului (seara sau în weekend, să zicem). Cronometrați fiecare interval care trece din momentul în care lăsați telefonul până simțiți că vreți să puneți mâna pe el. Și vedeți rezultatele. Nici nu contează foarte mult să vă dau minute și secunde în care sunteți ”ok” sau ceva. Ce o să vă spună propria voastră cronometrare o să vă dea de gândit. Sau nu. Doar de voi depinde. Dar exercițiul acesta ar trebui să vă pună în starea de a începe să vă gândiți dacă nu cumva aveți o problemă. Iar asta, dragilor, este un paș uriaș înainte pe calea rezolvării ei.

Să nu luați lejer toată faza asta cu dependența de telefonul mobil. Pentru că nu este! Nu insist asupra unor considerații psihologice (faceți voi un efort să le găsiți, un alt pas care arată că ați intrat în atât de necesara stare de a vrea să schimbați ceva), dar vă spun doar atât: cei care suferiți de această dependență vedeți în telefon un substitut al cuiva. Cu care vă înțelegeți, care vă face să nu vă simțiți singuri. Iar asta, dragilor, este o jignire oribilă pentru cei care cu adevărat există în jurul vostru, familie, prieteni și, cel mai important copii.

Gândiți-vă un pic: telefonul devine substitut pentru orice dintre cei dragi. Faceți un alt exercițiu: alegeți unul din membrii familiei și ziceți în gând ”cu tine nu mai vorbesc azi, te-am înlocuit cu telefonul”. Și apoi gândiți-vă de câte ori faceți asta, fără să vreți (un alt semn al dependenței, nici măcar nu mai conștientizezi ce faci…), în viața reală, chiar cu acea persoană.

Gata, eu mă opresc aici. Și, dacă am exagerat cumva, vă rog să mă iertați. Dar, dacă am atins cât de cât niște corzi în sufletele voastre, eu mă consider împăcat. Și vă mulțumesc de pe acum că vreți să intrați în starea de a vrea să schimbați ceva :)

27 comentarii la “Dragi părinți, dați-l în morții lui de telefon!

  1. Sabina Răspunde

    Interesant articolul, chiar i l-am share-uit si sotului. Eu am oricum suntele notificarilor oprite tocmai pentru a nu fi tentata sa verific la fiecare bip telefonul. La serviciu ma uit la el doar cand imi aduc aminte si am timp liber. Mai grav este ca incerc sa recuperez toate „noutatile” cand ajung acasa si acum realizez ca ceea ce ai scris mai sus e perfect adevarat. Incepand de azi voi lasa telefonul intr-un loc atunci cand ajung acasa si il voi mai lua de acolo doar dupa ce adoarme copilul.

  2. Tudor Răspunde

    mă înclin :) astâ-i chinezu care mi-a pus blogul în mână

    • Cristian China-Birta Răspunde

      Hai că la bătrânețe îmi revin și eu. Știi cum este, back to chilhood este cea mai bună stare. Chiar și în blogging :D

      • Tudor Răspunde

        Dacă acum ești bătrân, când îți vei duce fiica la altar cum vei mai fi? Fii tânăr, dle! Tânăr.

  3. Şerban Stănescu Răspunde

    Felicitări, Cristi!
    Mă bucur că se ridică problema asta. Pentru că, este o problemă reală.
    Chiar azi, am publicat a doua parte a unui articol, în care semnalam cam aceeaşi idee.
    Eu însă am sărit peste studiile pe care le citisem. Oricum, sunt destule şi cine vrea, are de unde alege.
    Esenţa lor însă, e de-a dreptul dramatică!
    Putem să ne schimbăm. Şi este spre binele nostru!
    Cred că o să spun o povestioară despre asta şi la mine, pe blog.
    Merită reflectat şi poate mai mult decât cugetatul, merită să facem efortul de a repune acest dispozitiv, la locul lui. La „instrumente”.
    A substitui OMUL cu o maşinărie, e ultimul lucru pe care mi-l doresc!

  4. Adrian R Răspunde

    ohoo, cata dreptate aveti! fac naveta zi de zi, deci, merg cu autobuzul de doua ori pe zi, plus ca ma urc/ circul si cu troleul ca sa ajung acasa sau la autogra de unde iau autobuzul, e incredibil cat timp pierd oamenii astia atarnati de mobile, de stat la discutii imbecile despre nimic la telefon, la barfe, oameni care pleaca de acasa, deci, de langa barbat, copil, soacra, sau de langa colegele de birou, ca sa ii barfeasca tot pe acestia la telefon, m-am legat de partea feminina, pentru ca va spun cu mana pe inima, pe femei le aud si le vad cel mai des si mai mult vorbind la telefon! barfa! barfa! barfa! nimic nteresant, nimic, construcitv, doar barfa, rautati, frustrari, certuri! e o imagine intr-un fel a acestei natii, stau si ma uit si ma intreb daca aceste femeie/ oameni, ca-i si cazul barbatilor, dar nu-i vad/ aud sa aiba asa conversatii lungi, mai mult sunt cu ochii in ecran, nu stiu ce fac, chiar nu gasesc sa-si foloseasca timpul ala altfel? Chiar le stiu pe toate? Nici atunci cand petrec doua ore in trafic nu pot pune mana pe-o carte? Nu sunt curiosi, nu vor sa mai vada, sa mai invete ceva? Ca se plang toti de lipsa de timp daca ii intrebi daca au mai citit o carte, un ziar! Si ne mai miram ca exista atata prostie, atata marasm, nacaliere, ataia oameni redusi, obtuzi, nepriceputi, nesimtiti, pasivi… de unde, mai oameni buni sa ne civilizam, sa ne depasim conditia cand ne limitam la asa pierdere de timp… discutiile interminabile la telefon despre nimicuri!
    Cred ca nu mai este cazul sa vorbesc despre vorbitul la telefon, aceleasi discutii despre nimic, in parc cand sunt cu copiii si-i mai lasa si nesupravegheati! Nici acolo nu gasesc sa stea de vorba cu copilul lor? Nu, nu au ce le spune, cu copiii nu pot brafi, n-au ce sa-i invete, n-au de unde! E mare prostia si multa.

    • Cristian China-Birta Răspunde

      Nu i-aș zice prostie, mi se pare o exagerare. Hai să îi zicem așa: nu și-au dat seama cât de mult rău pot face :)

  5. mihai Răspunde

    Corporatistul e un om care n-are timp… El își cumpărăr timpul cu bani. Daci îi cumpără plodului orice divais, oricât de scump – doar să fie și el lăsat oleacă-n pace : tabletă, xBox, dronă, orice… Două exemple :
    https://mcscrib.blogspot.ro/2017/07/drona.html
    https://mcscrib.blogspot.ro/2017/07/warning-love-kills.html

    • Cristian China-Birta Răspunde

      Eu las linkurile tale aici, deși nu e chiar ok ce faci. Dar de citit nu le citesc, mă înțelegi.

  6. gigi Răspunde

    Deci cand suntem suficient de mari ca sa nu mai obtinem satisfactii spunand copilului (care acum are 30 de ani) „stai toata ziua facand x lucru, tu cand iti mai faci temele, treburile etc?”, ne indreptam spre adulti: „stati toata ziua facand x lucru, voi cand mai aveti timp pentru w, y, z? „.
    Cand suntem crescuti de parinti ultra-protectivi ajungem si noi sa fim parinti de meserie si multi nu mai stiu sa iasa din modul „closca”. Tot timpul dam celorlalti idei, apoi sfaturi, apoi obligam. Pentru ca, nu-i asa, noi „stim”, am citit, am experimentat, suntem siguri pe ce spunem. Voi nu. „Voi” aveti o problema pe care doar „noi” o vedem si facem tot posibilul sa va aratam ca gresiti, chiar va amenintam ca cei dragi voua pot pati ceva.

    • gigi Răspunde

      Prin adulti ma refer la alti oameni care au copii. Pentru ca in mintea noastra acei oameni nu sunt adulti, de vreme ce nu sunt in stare sa creasca copiii asa cum ne imaginam noi ca ar fi perfect.

      Totusi, o intrebare mai am:
      – cu ce te incurca pe tine cum isi cresc altii copiii?

      • Cristian China-Birta Răspunde

        Stimate gigi (sau stimată, mereu am o problemă cu cei care nu își asumă identitatea, aproape sunt tentat să cred că nu prea există…), pe mine nu mă încurcă. Dar îi încurcă pe copii. Ceea ce am făcut eu cu acest text a fost să încerc să ajut acești copii. Atât. Dacă dumneavoastră preferați să stați pe margine, eu nu sunt din această categorie. Și o să mai scriu astfel de chestiuni în ciuda tuturor anonimilor de pe marginea gardului și de pe gardul marginii. Cam atât am avut a vă spune, vă urez să aveți o viață cât mai lipsită de enervări din cauza unora ca mine.

        • gigi Răspunde

          Ok, si ce asteptari ai tu, ca autor al acestui text, de la acei copii? Poti estima, te rog, diferenta de instabilitate emotionala dintre un copil crescut de parintii sai cu toate gadget-urile lansate in ultimii 10 ani, un copil crescut de parinti ultra-protectivi cat si unul crescut de un parinte ca tine? (de tine autorul, nu omul, pentru ca nu te cunosc ca om :), stim despre tine doar ceea ce scrii si rumegi mental inainte de a le scrie.)
          As vrea sa inteleg motivatia din spatele aversiunii tale si a altora pentru oamenii care stau cu nasu-n telefon/tableta (de carte n-a zis nimeni, deci cititul pe hartie e cumva mai ok) in transportul in comun, pe de-o parte, si acasa, pe cealalta parte. Si cati din cei care arata cu degetul spre cei cu nasu-n telefon/tableta se uita acasa cu orele-n sir la televizor sau isi planteaza copiii cu orele la televizor.

          ps, gigi intr-adevar este un pseudonim fara sex, cam asta e si ideea, nu e relevant cine sunt, ci ideile pe care le discutam. Tare as vrea sa dezbatem idei, nu oameni / nume / caracteristici fizice.

          • Cristian China-Birta Răspunde

            Eu aș vrea să dezbat idei cu oameni, nu cu năluci (altă fixație de-a mea cu asumarea identității, nu mă băga în seamă, gigi). Eu am dat un studiu în care se zice ce se zice. Dar lasă-l dracului de studiu. Ce m-a împins de la spate să scriu este experiența mea de părinte (căci, desigur, am dat-o de gard și eu grav), adică discuțiile cu cei doi mai mari ai mei (18 si 13 ani), care mi-ai spus că urau momentele când veneam acasă și nu le răspundeam pentru că mă uitam în telefon. Plus discuțiile cu părinți de copii mari, care acum regretă amarnic atitudinea lor, pentru să și-au îndepărtat copiii de ei. Pentru mine asta a fost de ajuns. Probabilistica spune că, dacă eu am pățit așa și au mai pățit încă 10, se mai întâmplă și în alte cazuri. Multe.

            Cât despre fariseimul pe care îl deduc din ce spui despre unii care zic, dar nu fac, ei bine aș putea să îți spun că eu după 18.00 nu mai răspund la telefon și că pun mâna pe el doar dacă arde ceva. Dar nu ți-o spun. Căci aș intra și eu, nu-i așa, în categoria de care zici :)

          • Cristian China-Birta Răspunde

            Ah, iar legat de așteptări, am trecut de la stadiul ăsta la confirmări. Pentru că am primit (le-am numărat, alt păcat de care ar cam trebui să scap…) 37 de mailuri și mesaje (până acum; fără alea zise public, pe alea le putem suspecta, la o adică de alte alea) în care mi se mulțumea că le-am deschis ochii și că o să fie mai atenți. Pentru mine este de ajuns. Nu îmi propun să salvez planeta. Ci doar, din când în când, niște frânturi din sufletele oamenilor.

    • Cristian China-Birta Răspunde

      Dacă așa simțiți dumneavoastră, eu nu mă bag…

  7. dojo Răspunde

    Dar am de lucru. Asta ne spunem de multe ori. Si minutele alea de citit un email probabil important, mai ales daca ai o afacere online, se pot transforma in mai multe, ca intri si pe FB, si pe un blog etc. Incerc constient sa stau CAT MAI PUTIN posibil cu telefonul in mana, dar este clar mult de lucru si aici. Multumim de ‘reminder’, chiar e important sa petrecem timp cu copiii nostri complet, nu doar in aceeasi incapere, fiecare cu botul in alt device.

    • Cristian China-Birta Răspunde

      În cazul tău știu că poți să echilibrezi lucrurile. De aceea apreciez cu atât mai mult că îmi zici ce zici :)

  8. Alexandru Guzi Răspunde

    Este un articol pe care toti parintii si viitorii parinti ar trebui sa-l citeasca si sa-l aplice!!

  9. Nic Popescu Răspunde

    Da, din cand in cand, deseori, ar trebui sa mai vedem ce culoare au ochii copiilor nostri. Sa ii privim si sa le vorbim. Tehnologia asta ucide sentimentele, incetul cu incetul.
    Dar depinde de noi inca sa controlam lucrurile.
    Multumesc pentru atentionare, Cristi!

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *