David Sedaris m-a făcut să râd în hohote. Poate nu vi se pare mare lucru, dar să știți că este. Nu pentru că nu aș fi io un om cu simțul umorului, degrabă doritoriu de hlizeală, căci, parol, sunt cu vârf și îndesat. Ci pentru că am râs în halul ăsta citind o carte.

Și vin și vă întreb: de când nu ați pățit asta, de câte ori vi s-a întâmplat să pățiți așa ceva? Să râdeți în hohote citind paginile unei cărți. Păi, vedeți? Musiu David Sedaris a reușit. În cartea ”Eu o să vorbește drăguț cândva”. Pe care v-o recomand la modul corespunzător.

Nu se poate povesti cartea (ca să o zic, așa, ca la grădiniță). N-ar avea nici un rost. Întâmplările pe marginea cărora brodează autorul (avai, ce verb am folosit…) sunt doar pretexte ca să își declanșeze stilul excelent de povestitor. Apropo, nu sunt întâmplări deloc excepționale sau ceva, dar devin absolut savuroase datorită stilului beton al lui David Sedaris.

O să vedeți că nu mai lasăți cartea din mână după ce citiți primele pagini. Nu ai cum! Și nu pentru că te ține acțiunea, intriga sau alte de astea gen flow, ci pentru că devii prizonierul stilului davidian. Și vrei nu să vezi ce se mai întâmplă, ci cum zice el că se întâmplă ce se întâmplă :)

Încă ceva: traducerea. Excelentă! Chapeau, Ruxandra Tudor. Cred cu tărie că, de fiecare dată când citim o carte și simțim (mi-e greu să găsesc alt termen…) că traducerea este fix ce trebuie, să mulțumim public, clar și răspicat, traducătorului. Căci este superb lucru să reușești să transpui o lume care există superb prin sine însăși în limba în care a fost scrisă într-o altă limbă și să creezi o lume superbă, dar altfel :)

Lectură plăcută, spor la dat paginile!